Cazul se îngustează la capacitatea de a asculta – a fi atent la un discurs sau într-o discuție.
La școală credeam că sunt destrăbălat. Nu ascultam la lecții. Profesorii urlau, eu îi trimeteam, părinții veneau, așa doisprezece ani la rând. [out of topic – La mijloc nu era doar neatenția; căutarea dreptății și spargerea stereotipului “prafesar vsegda prav” erau obiective des urmărite. Deci în termenii profesorilor chiar eram destrăbălat. Dar mi-a părut rău, mai mult din cauza mediei opt și zecimi cu care nu am reușit să intru la buget la ASEM (CIB), părinții a trebuit să scoată 5000 lei din buzunar, iar eu m-am simțit vinovat, până la prima sesie iarna, când am reușit să iau bursă. Simțul vinei a fost, oricum, o motivație bună pentru anii ce au urmat.]
Prin clasa a unsprezecea am găsit o ocupație ce îmi ținea atenția focalizată la profesor – desenatul. Desigur nu a fost ușor. Am trecut încă peste un maraton al rezistenței din partea călăuzelor a tot știutori; ce profesor post-sovietic poate permite unui elev să deseneze la lecția sa de istorie/ geografie/ matematică/ biologie? [A da, am făcut Realul.] A durat câteva luni până prin urlete și indignări au înțele că de fapt eram mai atent ca niciodată.
– Haret! Iar desenezi?! Repetă ce am spus acum două minute..
– Bla bla bla, (ca la carte)
– Hm, șezi! Dar data viitoare..
Am un carnet mare, mai mult de o sută de foi – plin cu desene abstracte, în creion. Un desen îmi lua mai multe lecții la rând, uneori zile.
— — —
La universitate am desenat, dar mai puțin.
La serviciu nu desenez așa mult, fiindcă nu trebuie să ascult așa des ca la școală. Lucrez, gândesc, execut, comunic. Doar la întâlniri care nu le organizez eu și/sau nu sunt direct implicat în discuție, simt nevoia să deschid carnetul undeva la ultimele pagini și să încep a trage linii cu pixul. Un meeting = desen.
Conferințele, dările de seamă ș.a. – mă omoară. Casc mult. Casc și la întâlniri, involuntar și nu fiindcă nu-mi este interesant, simplu-fiziologic. Dar conferințele sunt the worst. Mă apucă somnul rău de tot, mă lovește în valuri, dacă mă relaxez pe o secundă simt cum mi se desprinde capul de umeri. Mă pișc [serios], dau din picioare, îmi pocnesc degetele, citesc mailuri de pe telefon, numai să nu casc mai des decât și asa o fac.
— — —
Capacitatea mea de a asculta .. cred că nu am așa capacitate, dacă nu mi-a fost prinsă atenția în primele cincisprezece secunde, davai dasfidania!
Ține doar de sunete, din aceeași cauză nu pot asculta cărți, doar citi. Și tot de asta pot asculta ușor muzică toată ziua, cât lucrez, dar nu știu cuvintele nici la cântece care le ascult de zeci de ani. Vizual – am un spirit de observație foarte ascuțit, colegii cu care lucrez la design sau prietenii cu care merg la natură pot confirma. Posibil așa lucrează echilibrul în om, cum este și în Univers. Dacă ceva îți lipsește, sigur ai ceva din adaos. Important să le cunoști, să cauți, să anticipezi outcomeurile slabe și să aplici/dezvolți calitățile.
Complicat să trăiești cu un bărbat care la o cină te roagă de cinci ori să mai repeți odată ultimele două minute din istorioară, ca era dus. Dar chiar vreau să știu cum a trecut ziua, ce muzică a ascultat, cum s-a certat iar cu mama .. dar pierd firul, și nu mi-a fost rușine să zic “mii de scuze, iar am plecat, pls repetă încă odată”. Numai cu Ea mi-am permis această sinceritate. La restul le zic “aha” și merg mai departe. Am avut marele noroc să mi se repete sute de ori, fiindcă am fost înțeles sau poate iubit.
— — —
Nu aleg când să ascult și când ba. Poate dacă realizam de mic că îmi lipsește ceva, altfel decurgeau multe. Dar e bine cum este, merci.
În afară de situația de mai sus, sunt mulțumit de această “deficiență”, funcționează ca un filtru pentru tot bullshitul care circulă pe străzi, în ziare și pe toate screenurile.
Ne auzim 😉
/A
Whauu! Sunt impresionata de sinceritatea ta! De fapt e o poveste veche cat lumea, doar ca nu se stia despre asta anterior. Se pare ca e si ereditara, adesea. Sau poate fi si pt ca esti supradotat, sau ca au divortat parintii, etc. Sau daca esti singurul copil sau ereditar, pur si simplu, deci s-ar putea sa mai ai un parinte asa, daca e mama, atunci ea poate ca nu si-a dat seama ca avea TDAH pentru ca la fete formele sunt mai lejere si trec neremarcate. 🙂 Am un baiat de 10 ani si are aceeasi problema, enfin, problema, se pare ca e si un avantaj, eu inca n-am gasit care, dar sper sa aflu intr-o zi 🙂 Stiu ca la noi e ereditara problema, eu eram la fel la scoala, ma bateam cu baietii, ma certam cu profesoara daca radea de o colega care nu avea guleras alb, de alta care nu se pieptana :), invatam foarte bine, dar cand terminam exercitiile, incepeam sa ma amuz si deranjam uneori, mai petreceam unele ore pe culoarul liceului pentru ca ma umfla rasul la lectia de istorie, etc. Nu stiu cum e pt tine, dar vreau sa spun ca in cazul meu mi-a lasat urme profunde atitudinea profilor pentru ca desi invatam bine, mereu erau nemultumiti, iar eu aveam impresia ca e injust pentru ca facusem tot ce-mi era in puteri, dar de fapt ei se asteptau de la mine sa stau ca o icoana in banca. N-a fost sa fie. Enfin, sunt multe de spus, dar chestia cu notitele e valabila si pt mine, nu si pt pierderea firului. Iti spuneam, in cazul baietilor, TDAH-ul este mai marcat. BAiatul meu le are, dar e foarte ager, doar ca tre sa-l imping mereu, sa manance, sa se imbrace, etc. I-am gasit si trcucul care merge: numeri pana la 3 si trebuie sa faca ce i-ai spus. Ma cam lasa nervii uneori. Merci pt aceasta postare sincera. Iata inca un studiu de caz.
Salutare!
sinceritatea e alta slabiciune care o am 😛 .
Nu stiu daca la mine e ereditară problema. Din cele enumerate, am o familie sanatoasa, cu frate si parinti care se iubesc.
Odata ce ai scris, imi aduc și eu aminte de crizele de ris care ma fortzau sau eram fortzat de profesor să părăsesc clasa 🙂
Mă bucur că a fost binevenită postarea, baftă în educarea băiatului, să crească mare și voinic 😉
/A
Toamna am avut o călătorie mega lungă, în tren (mama se teme să zboare). Deoarece trenul nu era dotat cu iluminare suficientă, nu citeam, audiam cartea despre Steve Jobs. Am ascultat pe jumate, deşi reveneam mereu la capitole precedente, pentru că detaliile pe care le consideram importante se pierdeau prin miile de gânduri care mă atacau. Vinerea trecută am luat cartea de la nacealnik, pe suport de hârtie, intenţionam să o termin într-un singur weekend (doar citisem jumate). O figă, am început de la prima pagină, eu cu ochii parcă mai bine citesc, ţin minte mai multe, percep mai bine. I-o întorc lu’ şefu’ cred că pe joi. Eu vaşe, nu aş asculta decât sunetele din natură. Vorbele oamenilor îs bune de a fi citite, în plus în scris le mai filtrează…
iaca, asta vroiam să aud, că nu sunt singur! 😛
si eu am desciperit recent ca ceea ce traiesc se numeste deficit de atentie. Am tot observat fenomenul la mine. Mai facem schimb de impresii 🙂
😉