Recomand în timpul lecturii:
Cu anii și cu mintea, care sper că se adaugă, începi să distingi ce e bine și ce e rău, ce aduce folos și ce dăunează, ce e frumos și ce pretinde a fi. În viață nu e totul atât de clar ca în povești: balaurul e rău, Făt Frumos e bun, Harap Alb – erou, iar Spânul – mișel. Cu cât accesul la informația a devenit mai ușor, cu atât sursele de poluare a acesteia s-au înmulțit și sofisticat.
—
Îmi cer scuze, Domnul Ion, pentru că scriu, în general, aceste rânduri și mai ales că le scriu abia acum. Îmi cer scuze că vorbesc sau scriu doar când doare și, mai ales, că mă doare tot mai rar. Îmi cer iertare că a trecut vreun an de când ultima dată V-am ascultat. Îmi cer scuze că în mine Vă spun demult simplu „Ion”, fiindcă așa simt, dar ar trebui să știu să păstrez distanța, voi acolo sus, eu aici jos. Mulțumesc Doamnei Vatamanu și tuturor care au participat la crearea filmului documentar despre viața și activitatea cuplului Ion și Doina Aldea Teodorovici, ați deschis o rană, ce nu trebuie să se cicatrizeze niciodată.
– Dragă Domnul Ion, au trecut mai bine de douăzeci de ani de la independența țărișoarei noastre R. Moldova.
Tot tricolorul mai fâlfâie în vânt, păstrăm aceleași hotare (până ce). În rest cred că totul s-a schimbat. Multe spre bine. Multe mai puțin.
În continuare mulți nu vorbesc româna. Iar unii din cei care o vorbesc, nici nu știu sau, încă mai rău, se fac că nu știu că se cheamă Limba cea Română! Îi zic „moldovenească”. De parcă americanii vorbesc „Americana” sau australienii „Australiana”.
După anii două mii la putere a venit un nou partid așa zis „Comunist”, care a păstrat ce e mai rău de la cei trecuți și a adăugat ce e mai rău de la capitaliști – corupție, interese exclusiv personal-economice, vânzarea interesului național etc. În 2009 și-au făcut de cap și au răsturnat treuca. I-am dat jos sau așa ni se pare nouă. Dar nimeni nu a fost pedepsit. În continuare activează, deși în aparență se destramă. De fapt se împrăștie în alte partide. Restul nu, nu sunt mai buni. Mai toți o apă ș-un pământ.
Oamenii s-au prăpădit prin Europa și Moscova. Casele și satele au rămas pustii. Recent am primit acces liber în Vest, dar cineva a zis foarte bine „ne-ați creat condiții să mergem în Europa, acum faceți condiții să rămânem acasă.”.
Sunt multe de enumerat, dar nu merită atenția Dvs. V-ați dedicat mai mult decât o duzină din noi reușește într-o viață.
—
Știți, mă uitam la cadrele video din Piața Marii Adunări Naționale, din 27 august 1989. Toți păreau atât de uniți, atât de clari, atât de sincronizați. Ca un râu de gânduri, inimi și acțiuni îndreptate în aceeași direcție printr-o albie comună. Ce s-a întâmplat oare de atunci? Unde s-a prăpădit acea energie? Spuneți-mi, vă rog! Poate de sus se vede mai bine.
Obiectivele păreau a fi setate și doar întrebări tehnice ne despărțeau de viitorul fericit. Astăzi însă, politicienii, ne-au împotmolit în crossworduri cu întrebări existențiale. În loc să ne concentrăm odată la probleme economice, sociale, culturale, noi tot stăm la „to be or not to be”.
Nici unire cu România nu mai vreau, vreau o țară sănătoasă cu hotare deschise la Vest.
—
Și ca să mă contrazic singur pe mine, cum îmi stă în fire, suntem toți ocupați cu chestii mărunte – facem marketing, vânzări, programăm, iar lucrurile mărețe – cultura, istoria, muzica, scrisul, țara le-am lăsat unor lipsiți și prefăcuți. Suntem niște trădători cu toții.
Eu mi-am creat o zonă de confort prin evitarea tuturor surselor de știri: TV, ziare, situri. Prefer să nu știu ce se face în țară, ca să nu-mi amărăsc sufletul. Dar indiferența e trădare. Și știu că dacă aș spune „la ce bun să mă interesez dacă nu pot schimba nimic” aș minți. Permanent poți face ceva. E puțin să nu arunci gunoi pe stradă, să zici bună ziua, mulțumesc și o seară frumoasă șoferilor, vânzătoarelor și taxatorilor. E puțin să crezi în istoria românilor și să susții că vorbești limba română. Să nu primești „otcaturi” și treci drumul la zebră.
Mă zbat între două căi cum poate fi trăită viața: să mă implic activ, să cheltui energie pentru a încerca să schimb cursul spre bine, riscând să-mi pierd liniștea și obiectivitatea sau să stau într-o parte, să-mi caut de treabă, considerându-mă cetățean a universului, iar problemele unui petece de pământ fiind prea neimportante pentru viața unuia, să le las altora ce vor să schimbe destine străine.
—
Aș vrea să văd această țară cu ochii Dumneavoastră – caldă, plină de speranță, de oameni frumoși. De fapt așa și o văd, până nu deschid vreo știre, când curiozitatea îmi bate indiferența constructivă. Deci, ce să aleg?
[…]
Pentru Ea
Maluri de Prut
Casa părintească
Iartă-mă
~ Îmi cer scuze, Domnul Ion, pentru că scriu în general aceste rânduri și, mai ales, că le scriu abia acum. Îmi cer scuze că vorbesc sau scriu doar când doare și, mai ales, că mă doare tot mai rar.
~ Urmărește pagina “..mai mult emoții, decât cuvinte.” pe Facebook ~