Mai întâi am văzut filmul, dar demult, nu mai țineam minte detaliile. Știu doar că am rămas pătruns de durerea și neajutorarea personajelor din film, și reflectam că totul s-a petrecut în viață, cu oameni reali.
Apoi, când am dat undeva de existența cărții, imediat mi-am adăugat-o în Goodreads, iar recent am cumpărat-o prin Audible. Filmul, respectiv a fost un trailer la carte.
Cărțile sunt interesante fiindcă nu urmărești doar o scenă cu multe efecte vizuale, dar afli despre perioade de zeci și mii de ani, te adâncești în noi industrii, te apropii de cultura unui popor, înțelegi solicitările unui sport, ˝urci˝ un munte.
Sincer zic, habar nu am avut că e atât de greu să urci pe Everest. Știam că e frig, ca în orice munți, doar că mai frig. Mă gândeam că e greu tehnic, fiindcă sunt stânci și gheață. Mai știam că e mai puțin oxigen, dar la asta puțină importanță am dat. Mă gândeam că oamenii acolo mor cel mai des din cauza accidentelor.
Pe Everest, e super mega complicat de urcat în primul rând din cauza lipsei de oxigen. Pe vârf e de trei ori mai puțin o2 decât respirăm noi în mod normal. Mulți oameni nici aproape de vârf nu ajung, fără supliment de oxigen. Alții, chiar și cu el nu pot urca. Sunt multe cazuri, când oamenii au decedat departe de a ajunge pe vârf, departe de frig insuportabil sau accidente, dar din cauza reacției organismului la lipsa de oxigen, aveau ori accese cerebrale, ori pulmonare și nici nu reușeau ghizii să-i coboare la o înălțime ușor suportată de organism, în 2-3 ore erau morți.
Anul trecut când ne pregăteam să urcăm pe vârful Moldoveanul, ghidul ne povestea despre urcarea pe munți înalți (5000+) și că unii oameni nu pot urca ca vrăjiți, cât de puternici și rezistenți nu ar fi fizic și ce echipament modern nu ar poseda. Și atunci mi s-a părut asta atât de straniu, de depărtat, de străin, ieșit din comun, ghinionist. Dar, deja la jumătate de carte simțeam pe ˝pielea mea˝, cât de greu mi-ar fi să urc acolo sus, aproape imposibil. Abia acum am făcut legătura cu ce spunea ghidul nostru.
Moartea în această carte și pe acel munte e o normalitate. Îmi aduc aminte cum eram șocat după film și am căutat imagini vii pe net, cu corpuri neînsuflețite, îmbrăcați colorat, ce se văd de sub zăpadă, ce așa și stau pe ici-colea, pe lângă potecile de urcare și care nu au fost luate de acolo. Într-atât e de complicat orice sus pe munte.
Autorul dă și un istoric (zoom out) detaliat al alpinismului pe Everest și amănunte mici (zoom in) a evenimentului din 1996 – zi cu zi, oră cu oră, la care a participat personal, în calitate de jurnalist, dar el nu s-a așteptat să fie martor la așa evenimente.
Sigur, oamenii să fi stat cuminți acasă, nu pățeau nimic. Dar așa suntem noi, mulți, căutăm ceva și găsim, dar nu tot timpul ce căutăm.
Cartea, descoperă limitele fizicului și moralului omenesc. Probabil pe pământ e greu să găsești un eco sistem în care omul poate muri atât de repede, dar și atât de încet. Printre descrieri, practic poți simți cum unii din ei s-au stins, oră cu oră, apoi minut cu minut. Și cum omul tehnic încă era viu, dar nu mai era. El respira, dar nu mai aveai ce salva.
Și cum un ghid, a rămas sus, cu mâinile și picioarele înghețate, imposibil să se miște din loc. Fără oxigen, dar cu o stație radio. Și prin ea te teleportezi acolo. El vorbea cu cei staționați în corturile de mai jos. În câteva rânduri, după ce furtuna s-a oprit, parteneri devotați care au rămas în viață, au încercat să urce înapoi după el, să-l coboare jos, dar de fiecare dată au eșuat, fiind prea epuizați. Și ei știau că el, puternic, dar încet se stinge. Și elicopterele nu zboară. Și mașinile nu urcă. Și a stat acolo câteva zeci de ore, în care a reușit prin satelit să vorbească și cu soția sa, pentru ultima oară. Corpul său până acum stă sus pe munte (din 1996) (wikipedia).
Iar peste câteva săptămâni, rânduri noi de aventuriști, urcau sus și treceau pe lângă corpurile înghețate ale lui Scott Fischer, Rob Hall și alții. Pe Everest imediat totul devine istorie. Și ți s-ar părea că în acel moment, când așa tragedie a avut loc, totul ar trebui să se schimbe, regulamente, legi și conștiința oamenilor…dar nu, totul rămâne aproape la fel. Oamenii urcă, pe lângă corpurile altor oameni și în speranța că nu vor fi ei, lasă noi corpuri.
Autorul cărții a fost criticat mult de rudele celor decedați, pentru că a scris această carte, pentru relatările și părerile sale. Însă, poate chiar dacă subiectiv, adevărul e bine de știut.
E una din cărți, ca și ˝Arhipelagul Gulag˝, de Aleksandr Soljenițân, la care nu-i pui nota cinci pentru cât de bine e scrisă, pentru personaje sau istorii interesante, pentru ce ai învățat, dar pentru că e adevăr și pentru curajul de a scrie.