[Iulie 2011]
Călătoriile în Ialta fac parte din activitățile care ești foarte fericit că le-ai făcut, dar deja când ești acasă. Cel puțin pentru mine așa e, poate de atâta că nu prea îmi place să părăsesc cuibul. Totuși atât timp cât am posibilitatea, nu îmi pot permite să scap nici un seminar nou. Anul ăsta e al 3-lea la număr, mă pot considera veteran. De fiecare dată, îmi aduc la viață un mic vis: de a trăi într-o mănăstire Shaolin, zece zile și e suficient.
***
În fiecare an, data de plecare și de întoarcere rămâne neschimbată 1, 10 Iulie, doar zilele săptămânii se schimbă.Mi-am luat concediu cu o lună înainte și așteptam. Nu suport ziua de plecare, vreau mai repede să mă văd în autobuz și nu de atâta că mă grăbesc în Ialta, fug de așteptare, nu-mi place să aștept.
De data asta e chinez, nu știu ce nume are, dar e chinez, se vede după interior, totul e aranjat bine, cu design plăcut, dar sunt utilizate materiale ieftine: butoanele de plastic de la lumină, filtrele pentru aer condiționat, mânerele, etc. E spațios și oricum mai plăcut decît Icarusul din ’50. Am pornit seara, noaptea e plăcut să mergi, 2/3 din drum le dorm. De fiecare dată îmi pregătesc tartine cu cârnaț și cașcaval, suc, apă plată și ciocolată. De data asta mi-am luat și două cărți, una cu mine în salon și una în geanta aruncată la bagaje.
Încerc să-mi dezvolt deprinderea de a citi și chiar îmi place. Sunt la la etapa în care pot citi tot la rând, ca un copil mic descopăr lumea. La fel ca și baptiștii, mă bucur că am început să citesc abia acum – în maturitate, o fac conștient și înțeleg ce citesc, ce îmi place și ce nu. Desigur că îmi pare rău de zecile de cărți care nu le-am citit acești ani, dar am citit multe altele, numai nu literatură artistică. Cel mai bine e să citești când știi drumul, cotiturile și gropile. Așa anticipezi dinainte când să te oprești, pentru a nu-ți pierde vreun ochi printre rînduri. Mai ridic capul, mă uit la stepă. Mergem spre vama din Palanca, mergem acasă. Așa cum sunt din Ștefan Vodă, pentru mine toate plecările spre Mare [Ucraina] se aseamănă cu călătoriile acasă. O singură chestie, nu cotim la dreapta, mergem înainte.
Deși e vară, nu-mi iau mult lichid niciodată cu mine. Mai tare decît setea, nu pot suporta urina. Când mi se umple vezica, simt cum începe să-mi se urce la cap. De asta, cel mai des beau în apropierea vămilor și a benzinăriilor, acolo unde ne oprim. Pentru o călătorie de 15 ore nu e așa de des. Odată ajuns la WC încerc să mă piș cît mai mult, mă relaxez până în fundul plămânilor și las intestinele să-mi apese vezica urinară.Storc până la ultima picătură. Cu cît mai puțină urină, cu atât mai multă apă beau odată întors în transport.
***
Pe la ora 7:00 am deschis ochii. Pe stânga am văzut în depărtare marea, nu înțelegeam unde se termină apa și unde se începe orizontul. La dreapta se ridică munții Crimeei, împânziți de verdeață. Sunt relativ încă tineri, crestele ascuțite. Iarna nu am fost niciodată aici, presupun că e la fel de frumos, dar altfel.
În scurt timp am ajuns în Ialta, drumurile îmi sunt deja cunoscute, știu dinainte unde va coti autobuzul. Mai mergem înainte, o luăm la stânga peste pod, iar stânga și acum mergem în direcția opusă, peste 200m trebuie să ne parcăm într-o străduță pe dreapta. Șoferul a mers puțin înainte, apoi a dat înapoi, rotind volanul puternic în dreapta. Am staționat. Ușile încă nu s-au deschis, iar eu deja eram în fața lor cu rucsacul în spate.
Hotelul nostru e o școală de pe timpurile înfloritoare ale Uniunii Sovietice. În formă de potcoavă cu colțuri și vreo cinci etaje în înălțime. Două intrări centrale la capetele potcoavei, cu niște coloane impunătoare ce ai impresia ca au fost turnate dea întregul, atât de înalte că de aproape ochiul nu le cuprinde, ești nevoit să ridici barba în sus. Ferestrele au fost schimbate cu termopane, înăuntru la fel ne bucurăm de o reparație cosmetică.Avem paturi aranjate în diferite clase.Cu cît e mai mare clasa, cu atât sunt mai multe paturi.În camera noastră nr.7 eram 12 bărbați, dar ne simțeam bine într-un spațiu de aproximativ 70 m2. Hotelul nostru e fermecat, nu are televizoare, internet, calculatoare și alte comodități contemporane. Totul e public: veceul, baia, cantina, somnul, lumina, mirosurile, ceaiul, sunetul, cuvintele, doar oboseala este individuală, pe ea nu o poți împărți cu nimeni. În prima zi îmi dau permanent mâinile cu gel antiseptic, nu de atâta că sunt paranoic de microbi, dar fiindcă îl am cu mine, e rece și când îl pui pe mâini se topește ca vaselina, dar miroase mai frumos. Aici e plăcut să mergi pe coridoare, prin colțuri lipsesc camere de veghere, poți liniștit să te plimbi spre baie bătând ușor pumnii de perete.
Am ajuns sîmbăta dimineața, iar duminica au început antrenamentele. Am așteptat tot drumul să fug spre litoral și să-mi arunc corpul transpirat și fierbinte în apa mării. Nu a fost să fie, ca și în Chișinău, aici a fost furtună puternică câteva zile, s-a răcit și apa și aerul. Deci mi-am răcorit membrele în duș și mi-am căutat de treabă.
***
Duminica sau luni am terminat prima carte, pe care am început-o încă acasă – „Leagănul respirației”, Herta Muller. Viața poate exista doar cu un scop, viața are nevoie de scop și scopul de viață. Obiectele sunt vii. În lagăr, cuvântul „noi” e la singular. Există două fericiri: fericirea gurii și fericirea capului.
Apoi am început „Pădurea Norvegiană”, scrisă de Haruki Murakami. Cărțile vechi, am impresia că se citesc mai ușor decît cele abia cumpărate. Rândurile citite odată de cineva, devin mai accesibile. Parcă sunt niște șanțuri, săpate o dată, a doua oară e mai ușor. Când treci la o carte nouă, primele 50-100 de pagini le citești din prisma celei precedente. Te aștepți de la noul autor la aceleași surprize și trucuri ca și de la cel precedent, până te acomodezi și „uiți”.
***
În anul ăsta suntem mai puțin decît de obicei. Cred că în jumătate. Lipsește Moscova, Sant Petersburg, România și Herson. Așa e mai bine, rândurile la duș sunt scurte, avem mai mult loc în sala de antrenament, iar Sensei îmi acordă mai multă atenție. Cu toate astea e trist, restul nu au reușit să vină în acest an. Sunt recunoscător „Celui” care mi-a permis și m-a ajutat ca și în acest an să vin.
Nici în următoarele zile apa nu a fost mai caldă. Dimineața 15-16 C, ziua 18-19C. Apa nu e ca în alți ani.Nimic nu e ca în alți ani și totul e la fel. E bine că apa e rece, după Sanchin kata e plăcut să te răcorești în valurile line ale mării. Însă dacă stai mai mult de 3 minute, frigul începe să-ți taie picioarele. În așa situații mereu îmi aduc aminte de imaginile din Titanic și încerc să ghicesc câte grade avea apa la ei. Ar fi fain dacă apa ar fi caldă, dar atunci nu ne-am putea răcori atât de bine după Sanchin.
Orarul e unul încărcat și rigid.Trezirea la 5:50. La 6:00 fuga spre litoral, vreo 1,5 km, apoi primul antrenament: încălzirea, Sanchin kata, lucrul în perechi. Practica de dimineață alimentează corpul cu energie pentru întreaga zi.Cei mai curajoși se bagă în apă pentru câteva minute. Când ies afară, restul îi întreabă cate grade sunt. Și așa în fiecare zi. Mie în fiecare zi apa mi se pare la fel, iar la întrebări răspund simplu – „rece”. Dar auzeam răspunsuri de tipul: 15, 16, 17 grade. Parcă au termometre în fund, zău.Cum poți să îți asumi a da răspunsuri cu atâta precizie.După o bună împrospătare mă încălzesc la soarele abia simțibil al orei șapte. Am învățat o chestie la saună, după ce sar în bazinul cu apă rece, ies, stau 1-2 minut maxim, până când corpul începe să se încălzească și trec furnicile pe piele, atunci te mai bagi odată în apă, doar pentru câteva secunde. E o senzație de neuitat, odată încercată o repeți unde nu ai fi. La orele 8:30 aveam micul dejun, cu ceai, pâine „chirpici” tăiată felii, bucăți de unt în farfurie și un terci. Dacă reușești în această perioadă sa faci un duș, e bine. La 10 se începe al 2-lea antrenament, pentru cei cu al 5-lea kiu în sus. Restul inclusiv și eu, ne alăturăm la 11:30. Antrenamentul are loc în sală, îmbrăcați în Karategi, e suficient de cald și reușești să te uzi nu doar până la chiloți. Dar totuși nu e ca în alți ani, oameni sunt puțini, avem mai mult aer și temperaturile de afară sunt mai joase, nu mai faci băltoace de sudoare sub tine, lunecându-te la fiecare mișcare pe podeaua vopsită în verde spălăcit. La 13:00 se termină antrenamentul, eu nici nu merg în cameră după duș, șampon și șervet. Merg direct la cabina care se află afară, prind rând și cît aștept încerc să-mi dezleg brâul, legăturile de la sacou, dar cel mai greu e cu sfoara de la pantaloni. După ce se udă, e imposibil să o miști din loc. Dacă apa e rece în duș, atunci ai noroc, dar se întâmplă să fie fierbinte, grețos de fierbinte. Am nevoie doar de 3 minute, îmi clătesc de pe mine transpirația încă fierbinte, mă îmbrac înapoi doar în pantaloni, iau în mână sacoul, brâul și chiloții, merg în cameră să mă șterg și să-mi iau niște haine. Iarăși mîncăm la 13:30, dacă am norocul să nu vină cineva și să hălesc 2 porții, e bine, dacă nu, merg în cameră să citesc. Mai urmează două antrenamente, unul pe la 15:30 și altul pe la 19:00.Culcarea în jurul orei 23:00. Și nu contează ai tu 8 ani sau 45, dacă vii mai târziu și dai de Sensei sau mai bine spus dă el de tine, atunci a 2-a zi garantat faci mușchi la picioare, nu mult – vreo 50 de așezări. Dacă se repetă, numărul crește dublu ș.a.m.d. Când suntem în cameră, cel mai des toți dorm, indiferent ce oră e.
***
Nu prea știu cum e la alți antrenori, la noi, după antrenamente, Victor Panasiuk Sensei ne vorbește, ne spune de obicei chestii simple, iar când spune ceva mai sofisticat utilizează exemple din viață. În general, ne vorbește despre cum trebuie să fie un luptător adevărat, nu în luptă, dar în viața de toate zilele. Când au apărut artele marțiale, ele erau dedicate studierii tehnicii de a lupta. În zilele noastre însă viața nu mai este atât de periculoasă, cum cred unii. În general e destul de sigur. De asta, „cel care timp de 30 de ani învață a lupta, pierde timpul în zadar. Anii lungi de antrenament se dedică modelării caracterului”. E adevărat, dacă înveți necontenit doar pentru ați dezvolta tehnica de luptă, atunci ori înseamnă că nu te antrenezi eficient, ori ești un paranoic ce trăiește cu frica în sîn. „Cu cît forța exterioară crește, cu atât trebuie să crească bunătatea interioară.” Nu e o simplă lege a echilibrului, cu cît crește puterea, cu atât e mai important să înveți a o controla. Doar cu o inimă curată și un cap limpede o poți face. Cel mai bun exemplu e Morio Higaonna Sensei, la forța fizică care a ajuns-o el emană o energie atât de pozitivă, că toți încearcă să fie în apropierea lui. Are o aură cu adevărat caldă. „O luptă câștigată e acea care nu a avut loc”.
De multe ori, expresiile se repetă, curg una din altă, iar cu anii își schimbă înțelesul. De data asta am auzit o idee care mi-a dat miez nou de meditație „O victorie adevărată e aceea după care toți sunt mulțumiți”.
***
Pe măsură ce citesc, simt cum mă întruchipez în personajele romanelor. Mai întâi am fost un gay egoist, silit să supraviețuiesc lagărului stalinist, acum sunt un bărbat neobișnuit prin modul de a fi absolut obișnuit, mai mult ca atât, obsedat sexual.
Ialta e un oraș cu adevărat sportiv, unde nu ai întoarce ochii, peste tot vezi mingi. Sunt de toate mărimile și formele, umflate și dezumflate.Sar pe ici pe colo sau se freacă una de alta.Știi sigur că cineva se joacă cu ele, însă meciurile sunt ascunse de ochii publicului.
Combinația dintre Pădurea lui Murakami, mingile din Ialta și o comunitate 95{6e6e7e4a7a81bd37c04d0033ae6157d0a7fc5cebe95b016083e7f592fdc678a1} masculină, nu e tocmai cea mai plăcută.Te scapă doar antrenamentele și oboseala.
***
Miercuri e „Sărbătoarea spiritului”, tradus mot a mot din rusă „Праздник духа”. E un antrenament, care îl avem în fiecare an, timp de 1,5 – 2 ore, facem un anumit exercițiu, fără oprire. Până în momentul în care intru în sală, nu am idee ce va fi. Important este să nu mă gândesc la nimic; ce va fi – aceea va fi. După antrenamentul de pe litoral, toți s-au culcat pentru a aduna puteri. Chiar și după ce ne-am trezit, am stat un timp liniștiți, fără să vorbim. Așteptarea a devenit grea.Totul a fost minunat. De fapt, mai mult e un antrenament pentru dezvoltarea tăriei de caracter, nu pentru a face mușchi, păcat că mulți nu înțeleg.
După masă, mi-am spălat Karategi-a și încă niște haine simple. După 4 zile de transpirație, chiar dacă la cei care se ocupă regulat sudoare nu miroase atât de urât, fiindcă organismul elimină permanent toxinele, mirosul hainei semi albe devine cam iute. Spălarea de mână e o adevărată plăcere, când o faci o dată pe an. Am luat apă rece din robinet și săpunul meu Safeguard. Frământ mâinile printre materie, până când cred că am scos tot mirosul vechi, petele nu mă tare interesează.
Uneori, până când nu ne odihnim, nici nu de dăm seama cît de obosiți am fost. Am obosit de oraș, de Internet.
***
Oamenii îmi spun că fac bine reclamă. Am observat asta după ce am auzit-o de la mai mulți. Eu de fapt nu fac reclamă, eu transmit pofta mea altora. Din această cauză pot face publicitate doar la produsele care cu adevărat le plac și le utilizez personal. Poate fi mâncare, încălțăminte, ceasuri, echipament digital, rucsacuri, etc. Cel mai tare îmi place să vorbesc despre mâncare, mai tare decît atât îmi place doar să mănânc.
Dar nu am vrut niciodată „să merg în vânzări”. Mi se pare banal. Îmi place să lucrez cu produsul înainte de a ajunge acesta pe piață. Un produs bun, nu are nevoie de reclamă.
Aici îmi dau seama cît de încet eu mănânc, nu tare încet, dar nu așa repede ca alții. La masă rămân permanent ultimul, ultimul și singur. Pentru mine nu e o problemă și asta mi se pare o problemă. Pe ce cresc, devin mai puțin sociabil. Mâncarea e simplă, ca la o tabără de 1000 lei foaia.
Dorul față de Criss e ba mare, ba mic, dar permanent consistent, fizic. Număr zilele și constat că mai am de răbdat. Încă nu am reușit să plec din Chișinău și deja număram zilele.
***
Joi am terminat „Pădurea Norvegiană”. O puteam sfârși miercuri, dar am încercat să o mai întind. După ultimele rînduri, nu am mai avut chef să vorbesc cu cineva seara. Nu am aer în gură, pielea obrajilor s-a lipit de dinți. Pe tot parcursul, l-am urmărit pe Watanabe din strînsă apropiere și am îngăduit toate acțiunile sale. Din prima parte a romanului, imediat ce am făcut cunoștință cu personajul, știam dinainte ce va spune, ce va face, unde va merge. Necunoscute mi-au fost gândurile celorlalte personaje.Dar m-am îndrăgostit pe rând în marea lor majoritate. Ajuns acasă, vreau să ascult toată muzica și să citesc toate cărțile enumerate în carte. După asta, toată opera lui Murakami.
Mai târziu mi-am dat seama de ce am fost trist după sfârșirea cărții, am îndrăgit așa de mult personajele că mi-a fost greu să accept moartea lor și terminarea poveștii. Următoarele zile am mai recitit aleatoriu unele pagini.
Până când nu am ajuns nivelul înțelepciunii, eu continui să percep lumea prin comparație. Caut deosebiri, asemănări. Cea mai evidentă asemănarea dintre Watanabe și mine este faptul că nu putem face nimic deosebit. Nu m-am născut cu careva talente originale, apreciate de societatea contemporană.Încerc să fac lucruri simple și să le fac bine.Să dorm, să iubesc, să mănânc, să înot, să lucrez, să ascult, să comunic. Nu există limita perfecțiunii, nu există nici perfecțiunea în sine, există doar calea spre ea.
Orice nu ai face, trebuie să o faci în primul rând pentru tine. Totul e tare subiectiv, cine și cum cântă, cine cum scrie, cine cum dansează sau desenează.Succesul cuiva, în mare măsură depinde de gustul celorlalți. Oamenii își caută fericirea în aprecierea celorlalţi. Puțini sunt indiferenți de părerea publicului și își trăiesc viața în propria contemplare.
***
De trei ani încoace nu am mai dat examenele în Chișinău. Trec câte unul în fiecare vară, în Ialta. De când mă știu, nu am fost niciodată sigur pe mine dacă sunt gata să o fac și de data asta. Dar cu cine nu aș fi vorbit, am aflat aceleași dubii. Trecerea la o treaptă mai înaltă îți dă acces la informație nouă, asta e comoara artelor marțiale – informația trecută prin practica anilor.De mic copil, privind filme cu Karate, îmi închipuiam mereu apogeul practicii – brâul negru. Sensei mi-a deschis odată ochii, brâul negru e abia începutul căii, abia după ce obții primul dan ți se deschide adevăratul scop al artelor marțiale. În contradicție cu multe zvonuri, examenele e bine să le dai regulat și cît mai repede, pentru cei care se ocupă fără oprire. După ce am terminat masteratul, încerc să dau câte un examen pe an, se poate și două, dar nu practic suficient că să reușesc să mă pregătesc.
În Ialta examenul durează ceva mai mult decît în Chișinău, fiindcă tot timpul e al nostru, iar mai bine spus al Senseiului. De obicei ține cam două ore și jumate.
A fost greu și de data asta, ar fi fățărnicie să spun că nu. Dar a fost suportabil, ar fi lipsă de modestie să spun că nu. Desigur am avut greșeli și momente când cedam fizic, dar îmi reveneam din nou. Din câte am reușit să învăț, examenul scoate la iveală modul în care treci prin greutăți. Cineva de stres uită o mișcare care a făcut-o de zeci de mii de ori, cineva devine agresiv în luptă, cineva devine încet ca melcul, iar cineva tare ca piatra. Totul se urmărește, totul se analizează. Cu toate astea, timp de câteva ore, Sensei ridică capul la noi să ne privească de câteva ori, în rest pare închis și privește cu ochii în pustiu, dar cred că doar așa reușește să-i cuprindă pe toți. „Hard training, happy life” – după examen, viața pare mai ușoare, orice problemă poate fi rezolvată, căldura de afară se transformă în răcoare, lipsa de bani în bucurie și tot Universul conspiră la succesul meu.
Am spus că aș vrea să vin odată în Ialta, fără să dau examen. Să fiu liniștit și să savurez seminarul, să nu mă gândesc din prima zi, dacă sunt pregătit, dacă merită să încerc.Poate într-o vară voi reuși.
Penultima zi e destul de bleagă. Tot ce faci, ești în așteptarea următoarei zile și încerci să omori timpul. Avem doar antrenamentul de dimineață.Suvenirele sunt cumpărate, bagajele făcute.
***
Duminica dimineață ne pornim înapoi.Timpul circulă invers și mergem spre casă, pe aceleași drumuri, urmând aceleași cotituri, totul îndărăt. Pe stânga se ridică munții, pe dreapta se întinde marea, care devine tot mai pală și începe iar să se contopească cu orizontul. Îmi trece prin cap că ar trebui să fiu trist și atunci devin trist. A fost bine.
Drumul înapoi de fiecare dată e mai greu. Probabil fiindcă e mai dorit, dar și din cauză că mergem ziua, pe o căldură apăsătoare, nu dormim și trăim fiecare minut cu ale sale 60 de secunde depline. Vămile ziua le parcurgem cu silă, dar până la vămi trebuie să mai mergi vreo 11 ore. Deci stăm și așteptăm. Eu iar stau singur pe două scaune, m-am desculțat și ridic picioarele pe unde pot, deodată am început să practic yoga, dar nu prea îmi reușește. Picioarele mi se umflă, cam cu 1-2 mărimi, ajung ușor la 43. Am observat că mi se întâmplă odată pe an, durează câteva ore și în fiecare an e în data de 10 Iulie. Palmele îmi transpiră, apoi se usucă, din nou transpiră și se usucă, apoi devin cleioase, apoi devin insuportabile. Șervețelele umede pot fi o adevărată comoară în curse lungi. Eu însă am fost prea ocupat sîmbăta cu gândul la duminică ca să-mi cumpăr un pachet nou, deci am încercat să întind 5-6 șervețele cum am putut. Cu ultimele două mi-am șters picioarele și m-am încălțat. Din cauza lipsei de somn și a căldurii excesive organismul consumă dublu lichid. Vreau să beau, dar mai tare vreau să mă piș.
Șapte zile de antrenament în Ialta, fac cît 4-5 luni în Chișinău. Dacă după ce te întorci nu te simți mai puternic, înseamnă că în zadar ai irosit timpul și ai făcut umbră pe plajă. Simt cum circulă energia nou creată prin corp, de la mijloc la extremități și înapoi.
La ora 23:00 am ajuns, cu 5 minute înainte de a staționa lângă hotelul Chișinău am sunat la taxi.