Mereu am căutat să cunosc istorioare de succes. Cel mai des mă întreb cum o țară a ajuns unde este, sau de ce noi suntem unde am rămas. Noi știm careva teze, teorii, dar când ești în S.U.A. sau Suedia (în astea două țări dezvoltate am trăit puțin timp) nu prea înțelegi de unde vine bunăstarea. Ai impresia că mâna lui Dumnezeu într-o zi le-a aranjat pe toate, apoi oamenilor simplu le-a rămas să perpetueze progresul. Vedeți voi, ei parcă nu lucrează mai mult ca noi, nu sunt cu mult mai deștepți. Dar sunt organizați bine, fură statul mai puțin, folosesc bine oportunitățile și poftim rezultatul. Dar să o luăm de la mic la mare – micro succesele oamenilor.
Nu pot spune că sunt un exemplu de succes într-un domeniu particular, dar privind în urmă, îmi place să marchez ce m-a aruncat cu câteva trepte în sus sau m-a făcut să pierd timpul. “Pierde timpul” e o expresie greșită, am utilizat-o intenționat, am învățat mai multe din greșeli decât din succese.
Programul W&T a lăsat o amprentă puternică în viața-mi ce a urmat.
Înainte de a enumera ce am prins din cele 4 luni pe meleagurile lui Columb, am să povestesc scurt cum a fost, altfel se pierde esența și cuvintele mele vor fi doar o listă nouă de sintagme inteligente ce se pun în imagini pe Facebook. Aici e important Cum, nu Ce.
—
Am plecat 4 prieteni, tineri – în căutarea aventurilor. Am ajuns la locul destinației – Mackinaw City (MI) – după lungi călătorii pline de O_o
Cazați, dormiți câteva ore, a doua zi ni s-a spus că locul de muncă oferit prin contractul semnat în Chișinău nu îl putem primi, fiindcă … ei nu mai au nevoie de angajați noi. Nu am să povestesc luptele noastre cu agenția ce “ne-a trimis” în state. Asta chiar nimic nu ne-a învățat, am pierdut timp.
Motelul la care eram cazați costa ceva de genul 150$/săpt., plus mâncare, ș.a. Nu cred că aveam mai mult de 500$ cash la mine. Fiecare din noi a venit cum a putut. Eu am împrumutat cea mai mare parte din bani. Banii trebuiau întorși.
Mai întâi a venit panica. Cineva din noi știu că a reușit deja să găsească ceva lucru. Eu nu. Niciodată nu voi uita cum stăteam în motel, singur, culcat pe spate cu picioarele ridicate sus pe perete. Mă gândeam ce să fac..
Vedeți voi, am ajuns acolo în cel mai nepotrivit moment. Era pe la începutul lunii Mai. Orășelul era unul turistic. Sezonul se începea abia peste o lună și jumate. Posturile minim necesare au fost acoperite de cei veniți în Aprilie. Toți angajatorii spuneau să revenim pe la sfârșit de Iunie. A?!!!
În jurul motelului făceam tot ce puteam: tundeam iarba, montam cu prietenul meu paturi pentru locuitorii nou veniți, primeam câțiva dolari.
Primele zile intram prin cele mai mari hotele și restaurante, toți zâmbeau frumos, ne invitau să completăm formulare. Eram siguri că ne vor chema în câteva zile, încă se vor bate care din ei să ne angajeze. De la început vorbeam rușinați, de parcă ceream milă, nu lucru.
În vreo săptămână sau cam așa, toți aveau de lucru. Nu eram printre toți. În state am auzit prima dată cuvintele “what doesn’t kill you makes you stronger”. Nu mai era loc pentru rușine, nu era loc pentru nimic. Dimineața mă trezeam și începeam Maratonul. Motelul era puțin în afara orașului, era bine să ieși devreme, când soarele încă nu topea asfaltul smolos. O luam de la un capăt, și mergeam cât mă duceau picioarele. Așa cum o maimuță își păduchește odrasla așa eu cutreieram tot orașul. De la ușă la ușă. Nimic.
Cum credeți, ce am făcut? Bani aproape nu mai sunt. Datoriile dau din ochi. Timpul se scurge. Nimeni nu te angajează. Voi ce ați face?
—
Eu am început să umblu pe la case particulare, bine aranjate, nu foarte mari, multe locuite de bătrâni. Întrebam din una în alta dacă nu trebuie să fac ceva pe lângă casă, să ajut cu ceva. Vedeți cum, ei nu au grădini, porci, viță de vie. Micul lucru care era de făcut, se bucurau singuri să-l facă, să se mai miște puțin. Damn!
Mergând așa am ajuns la o casă ceva mai mare decât restul. Era un garaj acolo. Și o doamnă, trecută de 60.
– Scuse me, do you need help around here..?
– What? Ah, help, what kind of help, volunteer?
– mmm, no, a little pay..if it’s possible.
Vedeți voi, Casa asta mai mare era Biserică catolică (sau ceva apropiat). De asta nu mi-am dat seama unde am nimerit, nu avea cupole, cruci aurite. Foarte modestă, minimul necesar era înăuntru. Doamna predica acolo, soțul ei a fost preot, dar a decedat.
Vreau să spun că Sister Chris m-a angajat, să tund gazonul, să spăl covoare, etc. Dar din câte am înțeles în următoarele zile, ei nafic nu-i trebuia ajutorul meu. Totul era curat și tuns. Ea a înțeles că de fapt eu sunt cel care are nevoie de ajutor. Însă eu lucram până în sudoarea plămânilor, încercam să merit înzecit banii primiți, îi eram foarte recunoscător. Lucram la biserică jumate de zi, în rest căutam poziții vacante în altă parte. Am găsit în curând, dar nici nu am găsit cred, prietenul meu lucra dishwasher la BigBoy și m-a anunțat imediat cum cineva a fost dat afară la ei. Acum spălam vase și tundeam iarbă. Însă după o săptămână de lucru la Biserică, Doamna mi-a spus că “lucrul se termină”, am tuns tot ce s-a putut :). Ea ne-a mai ajutat cu niște chestii legate de hotelul la care aveam contract, care acum încerca să ne forțeze la niște lucrări murdare. A vorbit cu niște avocați și fără un dolar, am fost îndreptățiți, plus acești oameni de bună credință și-au cerut iertare din partea urozilor de la hotel, că s-au purtat așa cu noi.
În câteva zile am fost angajat încă la un restaurant, inițial în calitate de chelner și spălător de vase. Era un restaurant mic Bridgeview Diner, să zicem de vreo 30 de locuri maxim. Două chestii îl distingeau de alte locale – era unicul care lucra 24/24 și proprietarul care ne impunea să-i spunem Chief, un om nebunatic, plin de sine, nu prost, carismatic și egoist. De la început a fost foarte greu, nu am să povestesc prin câte am trecut..
Am părăsit Biserica și pe sister Chris, cu sincere mulțumiri și un cadou adus fără destinatar prestabilit, din Moldova.
Așa, după aproximativ două săptămâni m-am văzut angajat full time, cum se zice pe meleagurile Mohicanilor.
Totul abia începe..
Orarul meu de lucru era următor:
– la 6:00 eram în restaurantul mic, până la 14:00
– de la 15:00 până pe la 23:00 la BigBoy, de cele mai multe ori mă rețineam și ajungeam pe la 0:00 acasă.
– Mă băiam, că puțeam tot a mâncare și ulei ars, dormeam vreo 5 ore și de la început. Așa de duminică până vineri.
– Vineri după BigBoy, mă întorceam înapoi la Bridgeview Diner și lucram de la 2:00 (noaptea), până la 4:00-5:00 dimineața. [vedeți voi, așa cum era unicul local ce lucra 24/24, după ce la 1:00 se închideau toate barurile, oamenii cu ficatele pline, veneau să-și umple burțile. Localul se transforma într-un bordel adevărat, cu dansuri strip pe mese, aruncare de mâncare, provocări la bătăi].
– Sâmbăta era unica zi când aveam liber la BigBoy. De obicei îmi duceam hainele la spălat, mă bărbieream sau mă chercheleam repede. Dar de la 14:00 până la 22:00 lucram iar în restaurantul mic.
– Duminica se începea regimul standard: 6:00-14:00, 15:00-23:00, până vineri, etc.
– Peste 107 ore lucrate pe săptămână. Nici o zi liberă. 4 luni la rând. Însă nu aveam nuanța de săptămâni. Timpul nu mai avea formă de spirală, era o simplă linie, dreaptă, subțire și fără capăt.
Acum, vedeți voi, să nu aveți impresii greșite, nu am ales să lucrez așa de mult, da, banii trebuiau întorși, alții noi făcuți, dar nu cu așa jertfe. Am rugat să primesc o zi liberă și la restaurantul mic, să am cel puțin o sâmbătă plină liberă, în răspuns am primit – ori lucrez cum este, ori de loc. Lucrul la Bridgeview Diner îmi aducea în jur de 60{6e6e7e4a7a81bd37c04d0033ae6157d0a7fc5cebe95b016083e7f592fdc678a1} din venit, plus cazare și mâncare, nu-l puteam pierde.
—
Cam într-o lună de timp, am fost avansat la BigBoy, împreună cu prietenul meu, de la postul de dishwasher, la ajutor de bucătar. În principiu făceam burgere, sandwichuri, și tot ce ruga bucătarul. Nu țin minte dacă am primit mărire de salariu, dar credeți-mă, nu conta! Eram atât de încântat să părăsesc sauna aia în care spălam vasele. Da, foloseam mașină, dar înainte de a fi plasate acolo vasele trebuiau curățite, stropite. Lucram continuu cu detergent, care și asfaltul l-ar face alb. Pielea de pe mâini îmi era distrusă. Aveam fisuri până la sânge. Opt ore la primul lucru, apoi opt la al 2-lea, în apă fierbinte, apă rece, detergent. Zi de zi, nonstop. Vă spun un secret – când speli mii de farfurii, mai ales furculițe, cuțite, mănușile de cauciuc nehrina nu ajută!! În primul rând, în câteva ore, maxim o zi, oricât de calitative – se rup, se sparg de vârfurile ascuțite ale tacâmurilor. Apa cu tot cu detergent intră înăuntru. Cam în 2 săptămâni am înțeles că e mai bine fără ele. Aici vine – al doilea rând – nu prea ai timp să le scoți, respectiv mâinile, chiar dacă încă nu ude de apă, sunt veșnic transpirate, pielea nu respiră, nu se usucă. Le-am aruncat și nu am mai cumpărat altă pereche. Așa cel puțin, în mici pauze aveam posibilitatea să le șterg de șorțul zoios, plin de grăsime, înghețată, dulcețuri, sosuri, și alte “bunătățuri”. DECI, eram mega fericit să nu mai pun piciorul acolo și să încep a lucra cu mâncarea.
Aproximativ în aceeași perioadă, la Bridgeview Diner, am fost avansat de la chelner și spălător de vase, la bucătar și spălător de vase. Vedeți voi, cum am spus, era un restaurant mic. Aici, împreună cu șeful noi făceam tot, nu era diviziunea muncii ca la BigBoy. Primeam marfă, spălam veceurile, primeam clienții, luam comanda, aduceam băuturi, găteam mâncarea, o serveam, întrebam cum e, mai aduceam apă, sortam producția prin frigidere și congelatoare, spălam vase, mese, podele, uși, ferestre, primeam banii de la clienți, dădeam rest, puneam muzică. Totuși, în zile mai aglomerate, mai ales nopțile, când era busy, șeful chema niște ucrainence frumoase în calitate de chelnerițe, iar noi găteam și spălam vasele. Uneori spălau și ele, când aveam multe comenzi, eram o familie mare și unită.
Între timp, cam la jumate de vară, la micuțul, dar exclusivul în tot oraș și zonă restaurant, am fost numit bucătar șef și manager a localului. De atunci urăsc cuvântul – manager. Știu că mi s-a ridicat și salariu puțin, dar administrarea nu mă interesa. Îmi plăcea să gătesc.
Vedeți voi, a fi bucătar, în așa local, nu înseamnă doar a fi foarte iscusit în pregătirea mâncării. Era altceva la mijloc, cel puțin așa încerc eu să cred. Acuș ajung acolo. După ce am învățat pe de rost toate bucatele, ingredientele, timpul necesar de preparare. După ce șeful a început să primească laude de la clienți, și acei să mă roage pe mine să fac ceva când eram în sală, nu pe el. Nimic nu s-a întâmplat. Șeful doar tot gătea foarte bine. El a inventat toate rețetele. De asta nu cred că asta a fost pricina. Eu eram (mai sunt) tânăr, mă mișcam foarte repede și organizam bine – comenzi, produse, chelneri, pe șef, clienții în sală, totul.
Cum lucram noi: pe linie, adică după “stoică” eram doi, șeful și eu. El bucătar principal, eu ajutor. Din urma noastră erau frigidere, grill, fryer, etc. Bucătarul primea comenzile de la chelneri. Analiza care sunt mai urgente și care se gătesc mai greu. Striga, fiindcă altfel acolo nu te auzeai, la ajutor de ce are nevoie – două ouă prăjite scrob, 6 bucăți de becon crispy, două burgere pe gril, 3 felii de pește, taie o ceapă, adu roșii, am nevoie de mozzarella, oule sunt prea prăjite – altele, pune 4 felii de pâne în toaster…ore în șir. Bucătarul face chestiile mai delicate, apoi strânge tot la un loc și strigă chelnerul, tichetul e rezolvat, next.
Când ai mulți clienți, nu poți face o comandă odată. Faci 3, 4. Atunci trebuie să decizi cu ce începi, ca ceva să nu se răcească, ceva să nu se ardă, nimic să nu se încurce, chelnerii să primească comenzile corect și operativ.
Într-una din nopți, șeful mi-a spus – tu vei fi bucătar principal de azi înainte, eu voi fi ajutorul tău. Parcă dădeam examen la șoferie, ai mers de multe ori, știi regulile, dar adrenalina te îneacă. Am condus bine.
Gătitul a devenit circ, în sensul frumos a cuvântului. Oamenii iubeau să vină să mănânce, dar mai ales să vadă cum gătim. Farfuriile zburau, uleiul fierbea, roșiile se tăiau mai că singure, jonglam cu tot ce se putea, acrobații cu ham, cheese .. ouăle ajungeau în tigăi de la jumate de metru, multe ajungeau pe jos, pe pereți, pe frigidere, pe șef, pe mine. Bucățile de pâine aterizau în farfurii în timp ce untul zbura să nimerească între ele. Farfurii de porțelan, grele a câte 2 kg goale, erau aruncate peste cap, printre picioare, de la șef mie și invers. Care nu reușeam să le prind, se făceau țăndări de pereți, clienții explodau în aplauze, le plăcea 🙂 Am primit așa farfurii peste picioare, odată era cât pe ce în cap. Dar majoritatea le prindeam în ultima mili nano secundă, suspansul dura cât smulgi un fir de păr din nas, și bam – farfuria era între palmele mele, eu întreg, și ea întreagă. Practica artelor marțiale mi-a prins bine 😉
În frigider permanent aveam câte o sticlă de vin sau ceva mai tare. La semnalul meu sau al șefului, săream la podea, și trăsneam sub “stoică” câte o cană de ceva bun. Ne ridicam, zâmbeam, făceam magie mai departe. [În local nu se vindea alcool, dar de băut se poate, pe ascuns, mai ales când aveai 20 ani]. Toți clineți erau amețiți, trebuia să vorbim în aceeași limbă cu ei.
Am avut de toate – femei dansând pe mese, bikeri ce săreau la bătaie, băieți din forțele militare ce căutau dreptatea la fundul mării, etc.
Așa au continuat următoarele două luni. Aveam insomnie, aveam bani, nu aveam timp. Dar mă distram bine. Am reușit odată să mergem la o joc de baseball în Detroit, și odată la roller coaster. Uneori, scoteam din acele 5 ore de somn, și mergeam la petreceri studențești, orașul era plin de ucraineni, moldoveni, bulgari, macedonieni, ruși, sloveni, slovaci, polonezi, americani și majoritatea ne cunoșteam.
În ultimele 4-5 zile mi-am luat liber de la ambele servicii. La Diner mai găteam uneori, din plăcere. Trăiam din urma restaurantului, într-o cămeruță de 2m pătrați, nu glumesc, 4 oameni, două fete și doi băieți. Dar nu era problemă, fiindcă aproape nu ne vedeam. Mâncam tot la Diner. Lucrând bucătar 16 ore pe zi, am adăugat 9kg în 4 luni, ce era extrem de mult pentru mine. În acele 4 zile, mi-am luat rămas bun de la toți, în special de la sister Chris. Apoi am plecat toți în Chicago, pe vreo 3-4 zile. Asta a fost vacanța mea. Am avut șansa să merg la cascadă, știți voi care, dar eram atât de obosit, am spus că vreau simplu acasă. Eram plin de bani și de dor.
Eu am avut puțin Travel, mai mult Work. Dar nu mi-a părut rău niciodată. Am povestit doar fragmente. Am avut o viață grozavă acolo. M-am întors alt om.
—
Cum te poate ajuta în viața personală sau carieră: spălatul vaselor, gătitul bucatelor, deservirea clienților?
Nimic nu se produce din nimic. Totul e consecința trecutului.
Chiar dacă istoria povestită e lungușoară, lista celor învățate nu va fi la fel. Mereu am fost în căutarea surselor, nu a mijloacelor sau a rezultatelor. Deprinderile create în state, mă urmăresc pretutindeni, când gândesc sau realizez ceva – nu contează în birou sau acasă, în relația cu alți oameni sau cu mine.
Am să încep cu cel mai simplu și cu cel mai mic impact – am învățat să vorbesc engleza. Am studiat-o și la școală și la universitate, dar nu puteam formula coerent mai mult de 7 propoziții la rând. Era doar vina mea, trebuia să învăț mai mult. În fine, peste vreo 2 luni, vorbeam fluent, nu foarte bine, dar nu mai făceam pauze între propoziții. Engleza a prins bine în CVuri. Ambele companii la care am lucrat ulterior, sunt internaționale, limba străină nu era o bifă pe hârtie, trebuia să pot comunica cu parteneri și colegi.
Organizarea – când veneam la șase în restaurant, totul era cu picioarele în sus. Sute de de vase murdare, podeaua gunoiște, strașnic. Șeful lucra noaptea, și nu-și bătea capul să strângă. Cum veneam eu, el fugea la culcare. Multe ori nici nu mă aștepta, lăsa restaurantul gol. Se întâmpla să văd oameni, care nedumeriți așteptau la masă, să-i deservească cineva. Primele zile, când mă apucam să fac curat, le luam pe toate la rând. Parcă ar suna corect, nu-i așa? Îmi era greață și dura o veșnicie. Luam o farfurie, o curățam, o spălam, o clăteam, o puneam la loc. Sute de ori. Până într-o dimineață când șefu a rămas cu mine, și m-a învățat cum se face, era foarte indignat de ineficiența mea. Mai întâi se apuca de un fel de farfurii, le strângea de pe unde erau, le curățea, le punea una peste alta, ca să ocupe mai puțin loc. Diferite farfurii, au diferite forme, dacă nu lucrezi cu un singur set, dar le ei pe toate la rând, nu poți elibera spațiu dimprejur, fiindcă nu le poți băga una în alta. Nu le spăla, se apuca de alt fel de farfurii, coșuri, căni, etc. Localul deja arăta mai bine, cu câteva turnuri de vase murdare după tejghea, dar spațios. Apoi trecea la spălat, etc.
Ochii sperie, mâinile bucură. Mai ales dacă știi cum să le folosești.
În fiecare zi mă întâlnesc cu haos, din ăsta. Cel mai simplu – inboxul de la mail. Mai ales după o mică vacanță e mega încărcat. Nu începi să le citești/rezolvi pe toate la rând. Grupezi, citești, rezolvi.
În principiu, am învățat să privesc lucrurile calm, știu că acolo unde e mult și sperie, defapt e neorganizat. Fir cu fir, și totul devine mic, frumușel, gata de a fi spălat, încărcat, călcat, mâncat, bătut, rezolvat, asamblat.
Prioritizare – la bucătărie nu funcționează legea – primul venit primul servit. Hai să o luăm simplu, vin 4 comenzi odată: ochiuri prăjite (3min), steak (20min), pește prăjit (10 min), french fries (5 min). Nu te apuci de ouă (nu în sensul direct a cuvântului), dar de steak. Îl tai, pui pe grill (în localul nostru nu erau bucăți înghețate de carne, aveam un mușchi mare proaspăt marinat, din care tăiam felii la fiecare comandă, e o artă și asta – să tai o felie dreaptă, fără zigzaguri). Apoi nu te apuci de pește, chiar dacă durează mai mult decât restul, peștele mai greu se pregătește pentru gătit, trebuie curățit, etc., nu vreai omul care a comandat cartofi să aștepte prea mult, el se așteaptă să-i primească repede, fiindcă știe că se gătesc ușor. Deci arunci cartofii în ulei fiert, spargi ouă în tigaie, scoți peștele, tai, pui ulei pe grill și la prăjit cu el, întorci steakul, întorci ouăle, condimentezi peștele, amesteci cartofii, întorci ouăle și le pui pe farfurie, verifici steakul, scoți cartofii, întorci peștele, și tot așa până dai câte o comandă la chelner. În timpul cât gătești, permanent vin comenzi noi. Și o comandă de fapt nu e compusă dintr-un singur fel cum e în exemplu, trebuie să prioritizezți intern în comandă, extern cu alte comenzi, ș.a.m.d.
Când alegi, sunt două criterii – importanța și durată (sau urgența).
Ai sarcini de la manageri, rugăminți de la colegi, proiecte proprii. Vii în oficiu, de ce te apuci? Ai viața proprie, familie, hobby, rude, accidente, la care acorzi atenție?
Organizezi, prioritizezi. E cel mai util ce am prins.
Am mai învățat să mă pricep în oameni și să pot “comunica” cu ei. Vedeți voi, unde am lucrat eu, nu am să spun că e așa în general în State, dacă nu stai drept și nu spui în față ce crezi, ai belit-o. Ești nimeni, și cu tine se poartă respectiv. Plus sunt mulți care vorbesc aiurea sau fac aiurea, cu cât mai devreme îi recunoști, cu atât mai bine.
Am învățat să rabd, să ascult, să zic în față, să ridic vocea, să acționez, să aștept, să influențez, să mă las influențat, să trântesc în pământ când omul nu înțelege din multe cuvinte, au fost și din astea, cu părere de rău.
Acum amintiți-vă, ce va făcut pe voi mai buni?