Mă sperie “omul”. Mă sperie priceperea cu care face orice. În doar cîteva mii de ani, specia omenească a reușit să ajungă la un apogeu, care continuă ultemele 2 sute de ani. Comparând această perioadă cu milioanele de ani de evoluțe a întregului pămînt, cu floră și faună împreună, viteza cu care omul a cucerit această planetă, devenită mică, mă înspăimîntă.
Mă bucură că oamenii mai mor. Oamenii mor din diferite motive: de la boli, de la bătrînețe[altă boală], de la ei înșiși, de la accidente, etc. Mă bucură faptul că omul mai moare de la mîina naturii. Și nu vorbesc aici de țunami sau uragane, pe astea nu le merită nimeni. Deși și asta mă bucură. Mă sperie gîndul că vreodată omul ar putea controla totul. Știindu-i firea, nu o doresc “restora”. Dacă ar exista restul.
Mă bucură chestii mai mărunte. Animalele încă îl mai omoară pe om. Se zice, nu fugi de la urs- atunci el te percepe ca pradă și te omoară. Fine. Desigur nu aș vrea să mă aflu acolo. Rechinii, leii, lupii, rinocerii, elefanții, etc. Ador tupeul cu care își apără teritoriul, lor li-i în bilă că omul are armă nucleară, că kalașnicov e din urss, etc. Oamenii se mai tem de aceste animale, cu mîinile goale, le tremură iPhone-urile în buzunare.
Gerul încă îl mai oamoară pe om. Cică pe un grup de turiști, ce se cățărau pe un munte, i-a prins un timp nefavorabil și au murit degereați. I-a prins timpul rău și au murit degerați. Fain. Nu i-au salvat nici corturile de la “nume brand” și nici sacii de dormit de la “nume brand”.
P.S.
Mă sperie ideea, că în curînd nu va mai exista pericol pe pămînt, nu vei mai putea merge undeva, de unde nu vei ști dacă te poți întoarce înapoi. “He, he! Everest, am fost noi acolo cu cumătru ieri, în scafandru de la “nume brand” măcar și la fundul oceanului”.
P.P.S.
Vreau păduri sălbatice, vreau mlaștini puturoase, vreau munți abrupți, vreau pustiuri nesfîrșite…