Imediat ce ne naștem, începem a trăi sau începem a muri? Ce nu ar face omul, mereu încearcă să-și lungească viața, moartea fiind cel mai înfricoșător dușman.
E greu să lași.
Personal nu cred în viața de apoi pe alte meleaguri [rai]. Cred în Dumnezeu. Și mai cred într-o reîncarnare, într-o stâncă sau alt om. Dar în majoritatea cazurilor, cu un corp nou vine o nouă memorie. Și practic, tu nu exiști continuu. Fiindcă nu mai ești tu. Doar un duh sfânt, format din praf cosmic, ce nu știe de existență, de Jurnal TV sau gerul din S.U.A. și circulă dintr-o entitate muritoare în alta.
Moartea e cel mai negru, cel mai gras și mic punct la sfârșit de viață.
—
Filosoful Ludwig Wittgenstein spunea “Moartea, nu reprezintă un eveniment din viață: noi nu putem trăi experiența morții în viață”. Așa mai ganesc uneori filosofii ăștia. Spun niște teorii frumoase, dar neaplicabile în viață. Chiar dacă nu ne putem culca sau bea o bere cu moartea, aceasta acompaniază și influențează viața mai mult decât orice. Datorită ei există profesii și facultăți, întregi curente culturale au apărut pe baza acesteia; sute de poezii, mii de cărți, filme de milioane; industrii, ritualuri, propagandă…
—
Pentru o singură piesă din joc moartea este inacceptabilă. Pentru toată tabla este soluția și forma unei existențe. Algoritmul nu e perfect. Dar la sfârșit, răi sau buni, toți părăsesc scena, pentru a oferi loc noilor actori.
Moartea este o panacee naturală împotriva monopolului pe pământ. Închipuiți-vă un Genghis Khan nemuritor sau un Hitler. Un anti monopol protejează consumatorii. Anti monopolul morții protejează niște consumatori încă neexistenți – viitorii noi născuți. Aici cred eu se află undeva mâna lui Dumnezeu. Fiindcă în mod normal, monopolul e o noțiune omenească, și moartea ca fenomen nu este conștientă de el. Dar eliberând pământul de unii, dă viață altora. Oare pentru ce? Noțiunea de “interes”, “necesitate” și “logică” ne aparțin integral doar nouă. Deci? [acum eu filozofez :P]
Zile în urmă mă întrebam, oare câți oameni au murit până acum pe pământ. Și dacă nu ar muri, cu câți ani în urmă pământul ar ajunge la o suprasaturare de ființe? Încă nici acum nu avem tehnologii necesare pentru a popula alte planete, cum se povestește în filme, d’apoi înainte.
—
Moarte e cel mai puternic catalizator pentru a duce o viață plină. O viață plină, prin cuvintele metaforice folosite de Bunelul meu este – “a nu face degeaba umbră pământului”. Ce înseamnă asta, fiecare trebuie să decidă pentru sine.
Ultimul deadline – asta e moartea. Când ajungi acolo, nu vor fi manageri în fața cui să inventezi scuze: ce, de ce nu ai reușit. Nimeni nu te iartă, nimeni nici nu te pedepsește. Cineva îți flutură ușor cu mâna în urmă, atât. Ai reușit, bine. Nu? Ei, asta e…până aici.
Nu sunt extrem de hardworking, dar prefer să investesc conștient în fiecare minut, ca el să investească în mine. Mi se întâmplă să folosesc cuvintele “… a, în sicriu o să mă odihnesc”. Oboseala, cele mai dese ori este o stare internă, nu un factor extern. Nu e ușor să găsești motivație și putere pentru a te schimba, pentru a schimba lucrurile. Dar dacă nu tu, cine? [oleak de slogane politice ;)]
Eu îmi doresc să trăiesc cel puțin 100 de ani, lucid. Vreau să reușesc multe. Chiar am câteva sorți pe care mi le doresc, fiindcă știu, în mod normal, nu poți reuși tot la ce visez eu într-o singură viață.
La ce să dormi în weekend câte zece ore? Fiecare oră scurtează din viața ta conștientă. Să ne închipuim că depășești cu doar 6 ore în total norma de somn săptămânal (în loc de 6-8 ore de somn, dormi 9-10 în mediu): 6ore x 52 săpt = 312 ore pe an x 60 ani = 18 720 ore. 2 ani în care ai fi putut deveni campion local la înot sau să-ți înveți copilul să joace șah, să pictezi o proprie galerie de artă, să aduni bani pentru o călătorie în Bali, să plimbi un câine, să scrii poezii. O să ai o veșnicie să dormi… în sicriu sau în vase de ceramică cu cenușă.
Scopul suprem? Fericirea și perfecționarea continuă. Armonia cu sine și cu lumea.
—
P.S. Mă tem, dacă nu ar exista moartea, nimic nu s-ar mai mișca din loc. Nici eu. Omul de fire e lenos. Biscuitele și biciul. Lipsa morții ar face să dispară biciul. Iar de atâția biscuiți, repede te îngrași.
~ Urmărește pagina “..mai mult emoții, decât cuvinte.” pe Facebook ~
[ Comentariile mi-s mai dragi decât Likeurile, vă invit să discutăm mai jos 😉 ]
nu cred ca autoperfectiunea se pupa cu constientizarea faptului ca maine poti sa nu mai fii, cel mai mult mi-a placut pasajul “Moarte e cel mai puternic catalizator pentru a duce o viață plină. O viață plină, prin cuvintele metaforice folosite de Bunelul meu este – “a nu face degeaba umbră pământului”. Ce înseamnă asta, fiecare trebuie să decidă pentru sine.”
Altceva imi da de gindit, citi oameni realizeaza ca timpul nu e efemer, si cati se gindesc la felul in care traiesc, daca asta e ce isi doresc sau altceva. Oricum moartea m-a mobilizat de multe ori, dar nu ma motiveaza suficient de mult sa hoinaresc prin lume singura.
autoperfectiunea, la nivel moral, te poate ajuta sa abordezi mai simplu ”constientizarea faptului ca maine poti sa nu mai fii”, cam aici si se pupă 🙂
merci ><
moralitatea nu cred ca e un atu in cazul cind te gindesti la moarte, in fine, fiecare decide pentru sine, cum zici tu sau buniclu tau 😉
exact 🙂
100{6e6e7e4a7a81bd37c04d0033ae6157d0a7fc5cebe95b016083e7f592fdc678a1} de accord ca moralitatea nu e un atu cant te gandesti la moarte , cand te gandesti la moarte cred ca limitele ce nu pot fi intrecute se departeaza de noi cu viteza luminii, dar cred ca e important sa nu cadem in capcana asta 🙂 si da, pana la urma fiecare decide pentru el cum vrea sa traiasca , ce vrea sa simta etc
pentru mine, gândul la moartea nu aș vrea să excludă moralitatea, valorile etc. pe termen lung. dacă e vorba pe termen scurt, în care încălcarea unei valori îți poate salva viața, e altceva. Dar altfel, existența cu frica în sân față de moarte și ignorarea altor elemente ale vieții nu merge
Eu deseori ma gandesc la felul in care traiesc, daca fac ceea ce imi doresc etc tocmai pentru ca realizez ca timpul nu este efemer si tot ma intreb oare cati realizeaza asta? si sincer, tind sa cred ca sunt mai fericiti cei care nu isi pun asa intrebari 🙂 ci doar traiesc 🙂 .
fericirea se cuantifica din propria experienta, probabil cei care nu-si pun intrebari sunt mai fericiti, dar aceste comparatii survin de la cei ce gindesc prea mult 🙂
In multe idei m-am regasit , iar altele parca au fost scrise de mine 🙂 . Exista insa unele idei cu care nu sunt de accord 100{6e6e7e4a7a81bd37c04d0033ae6157d0a7fc5cebe95b016083e7f592fdc678a1} si anume cu acelea ca nu avem nevoie de somn atat de mult sau de leneveala etc 🙂 am sa incerc sa explic cu ajutorul unui citat ”un patrimoniu cu adevarat al nostru : momentele in care n-am facut nimic… sunt cele care ne formeaza, ne individualizeaza, ne fac deosebiti” E. Cioran. Cred ca avem mai des nevoie, decat vrem sa acceptam, de momente in care pur si simplu sa ne oprim si sa gandim , sa ne analizam fara graba 🙂 . Suna tare trist sa ma gandesc ca adunand acele momente in care nu am facut nimic (un nimic pe care nu l-as putea povesti, reda prin poze sau cu care sa ma laud) puteam sa fac ceea ce ai enumerate mai sus 🙂 dar fara acele momente cu siguranta nu reuseam sa fac mai multe decat scrie acolo. 🙂 iaka! eu asa cred 🙂
e o completare foarte bună. și ai dreptate perfectă.
eu așa momente le folosesc pentru a mă goli. dacă nu fac spațiu gol în mine, nu pot aduce nimic nou. dacă nu aduc nimic nou, nu pot crea nimic nou. cel mai bun exemplu: a fost nevoie să merg la mare pe timp rece de ploaie, când am putut doar să o urmăresc de pe mal, că să pot scrie Vincent.
chiar și de somn este nevoie. dacă nu ești odihnit, nu ești fericit și nu ești productiv.
dar este o diferență între “momente în care nu faci nimic” și a dormi. tocmai de asta am spus că somnul este “timp petrecut inconștient”, mai mult de 8 ore nu e nevoie, dacă înainte de asta ai fost treaz un timp obișnuit de vreme. te golești mult mai productiv când ești treaz și: alergi, te plimbi, te uiți în zare, asculți muzică, mănânci semințe, etc.
ii, caroci îmi place ce ai spus, rezonează perfect cu ce gândesc eu. dor ><
apu da . dor si eu ><
Interesant articol, chiar l-am citit cu placere
Eu asi zice ca noi ne nastem in fiecare zi, ca sa murim in fiecare noapte, pentru ca nu poti sa traiesti cu ziua de ieri,
chiar si daca ai 90 de ani, tu iti traiesti viata azi, ce ai facut la 4 de ani mai ti-i minte? Poate iti amintesti 2-3 evenimente din tot anul acela si mai mult nimic, dar restul 300 de zile , dar ce ai facut pe data de 16 noiembrie 2004 iti amintesti? Cred ca nu. Deci ce reprezinta aceasta memorie? Niste franturi din viata.
Mai mult ca atat, noi ne schimbam permanent, omul cel de 10 ani in urma nu mai este, acum esti cu totul alt om, alta experienta de viata, alte idei, alte viziuni, nu exclud ca daca ma intalnesc pe mine cu 10 ani mai tanar, nu am sa pot sa ma inteleg cu el (eu de ieri), deci gata eu sunt altul iar cel de ieri “nu mai este printe noi” 🙂
Ne incarnam in noi insine in fiecare zi, sper ca moartea sa fie reincarnare in altcineva, si atunci cu siguranta avem sansa sa devenim mai buni si mai plini de sens in viata.
adevărat, tare vag îmi aduc aminte copilăria. în același timp, trecutul (experiențele), chiar dacă nu le memorăm organizat, ne formează viitorul. respectiv, o linie comună, nu foartea dreaptă, poate fi trasă prin toate aceste zile trăite. această linie și este viața 🙂
prin analogie, unind prima idee ”trăim câte o zi” și a treia ”moartea ca reîncarnare spre a fi mai buni”, putem zice că am putea să ne schimbăm permanent (a doua idee puțin modificat) spre bine chiar în viața curentă 😛 Adică trăim o zi, învățăm ceva, murim noaptea, ca a doua zi să devenim mai buni sau simplu altfeli;)
E bine scris acest articol, mai multe ganduri de aici m-au vizitat si pe mine ) .
Nu sunt complet de acord cand spui ca nu mai esti tu, ca se pierde memoria. Am sa incerc sa explic : vad moartea ca un examen pentru acele 21 de grame mai de pret ce le avem in noi. Sufletul vine pe pamant ca sa se perfectioneze, sa invete ceva sa creasca, sa se apropie de Dumnezeu intr-un fel. Daca nu te lenevesti prea mult, orice greutate o vezi ca o posibilitate de a te perfectiona si traiesti viata din plin atunci sufletul se imbogateste. La examen trece cu brio devine mai ‘destept’ si se reincarneaza deja cu acea memorie pentru a invata si mai mult. Daca insa decizi sa nu-l educi, sa te dai batut cand viata iti propune o incercare sufletul tau ramane cum a fost iar tu traiesti o viata trista . Si desigur acest suflet se va intoarce din nou si din nou pana nu va primi invatatura necesara la examen.