..mai mult emoții, decât cuvinte. – Page 2 – BANALITĂȚI DIN SUFLETUL UNUI LUPTĂTOR

Forma vs. Funcția

Universul e compus din antagonisme: lumină și întuneric, mișcare și repaus, acțiune și reacțiune (Newton), bine și rău, viu și mort, frig și cald etc.

Și una fără de alta nu poate exista. De exemplu, reacțiunea nu poate exista fără acțiune. Iar altele se conturează doar prin comparație: lumina, binele și căldura.

Printre multe antagonisme, eu des ajung să analizez Forma și Funcția.

Forma și Funcția în business

În gestiunea unei companii, Funcția este întruchiparea producerii, creării. Ea răspunde la întrebarea ”Ce?”. Funcția este acțiune, mișcare, dinamică. Funcția este orientată mereu spre atingerea unui rezultat imediat, pe termen scurt. Într-o companie, Funcția ține de Efectivitatea businessului. Dacă un business este Funcțional, Efectiv atunci el își atinge scopul existenței, de exemplu de a produce periuțe de dinți.

Forma, în management, reprezintă latura Administrativă. Ea răspunde la întrebarea ”Cum?”. Cum producem? Cum deservim? Cum raportăm, controlăm, măsurăm? Forma/Administrația răspunde de Eficiența unui business. Cum trebuie organizată Producerea periuțelor de dinți pentru a consuma minim resurse, a produce maxim periuțe și a le vinde la cel mai bun preț?

Forma contravine Funcției și invers. Și majoritatea lucrătorilor orientați spre Funcție, spre producere, nu poartă atracție față de Formă, reguli, proceduri (și invers). Dar într-un business de succes pe termen lung, ambele antagonisme trebuie să fie aproape de echilibru, una mereu întrecând-o pe alta.

Când se naște un business predomină Funcția/Producerea. Nu ai timp să te gândești cum să perfecționezi locurile de muncă, relațiile cu distribuitorii etc. Produci-vinzi, produci-vinzi. Cu timpul însă, afacerea crește, fără introducerea regulilor, ierarhiei, procedurilor, sistematizării – Formei, se începe haos, totul iese de sub control și, mai devreme sau mai târziu, cheltuielile și vânzările devin imprevizibile, necontrolabile, oamenii pleacă des și compania moare.

Uneori se întâmplă invers, există Forma fără Funcție = Birocrație. Nu există orientarea spre rezultat, ci doar spre proceduri: mergeți și semnați acolo, apoi așteptați aici, dar aveți certificatul Y? E caracteristic pentru monopoliști și pentru organizații de stat (care tot sunt monopoliști). Dacă ar apărea azi Concurenți, mâine Organizația Birocrată ar muri.

Plus, trebuie de avut grijă când se angajează oameni, de ce tip sunt mai aproape și la ce poziție, și în ce etapă de dezvoltare se află compania în care vor fi angajați. Să aduci un Administrator (Forma) într-un start-up, care încă nu știe clar care e piața lui, produsul și clientul nu e o idee bună. Cu reguli și proceduri, o să omoare spiritul de Antreprenoriat, care trebuie pentru a propulsa echipa spre Produsul și Clientul potrivit.

Forma și Funcția în arte marțiale

Karate, cel mai des, începe de la formă. De asta copiii repede se plictisesc. Lor le trebuie funcție, ei vor să lupte, deodată ca Bruce Lee, dacă e posibil.

Forma e disciplină. Ea ușurează predarea cunoștințelor de la Profesor la Student. Se începe antrenamentul, facem încălzirea așa 123, apoi facem procedee 456, apoi lucrăm în perechi 789. Dar Forma are în sine integrată Funcția. Fără încălzire, la procedeele 456 sau 789 poți ușor să-ți traumezi sau fracturezi ceva, fiindcă țesuturile neîncălzite, sunt lipsite de flexibilitatea necesară și bam, se rup.

O perspectivă mai largă asupra ta

*Dacă sincer, e tare greu de ales titlu pentru așa texte

Nu vezi pădurea de copaci
din cauza

Se zice că una din tehnicile meditației este de a te observa dintr-o parte. Nu neapărat să încerci să oprești fluxul de gânduri, dar să vezi gândurile și pe tine care le generează de la o distanță.

Nu susțin că meditez, dar după ce am ascultat asta (All it takes is 10 mindful minutes min 5:40) , mi-am dat seama că există o paralelă între ceea ce fac eu uneori și între această tehnică de meditație.

Dacă lași conștiința să activeze doar din interior, să privească și să analizeze lumea din jur ca prin ”ochiul ușii”, e o perspectivă destul de îngustă. Dacă deschizi ușa, ieși afară și vezi cum e amplasată ușa, scara, blocul, strada… în această lume, e altă perspectivă. Dacă mai faci un pas și te uiți cum e amplasată această lume în Univers, perspectiva devine și mai largă.

De exemplu, scena din filmul Passengers (mai jos) m-a inspirat să privesc altfel momentul când eu înot în bazin, afară, sub cerul liber. Încerc să mă văd 3D în acest mic bazin, săpat și betonat în pământ. Și toată această scenă e micuță, se vede tot Pământul mic, în jur cosmos negru și vast, și eu mic, înot în acest bazin de 25m, mic, pe acest Pământ mic, în acest Univers mare. Te uiți la asta și te minunezi. Senzația e de parcă niște palme mari cu apă în ele te-au ridicat undeva sus în aer și tu înoți acolo, înconjurat de nimic și doar aceste palme țin apa în care înoți și nimic altceva nu contează în acel moment.

Și înțelegi că frumos poate fi nu doar în filme, dar frumos este în realitate.

Shantaram, Gregory David Roberts

Am să-mi fac un ”raft” pe Goodreads.com care se va chema ”6”. Asta pentru că nota maximă pe care o poți da unei cărți este de 5 stele, iar eu simt uneori nevoia și, mai important, dorința, de a aprecia cu 6 stele anumite cărți. ”Shantaram” este exemplu bun în acest sens, poate cel mai bun.

Prima mea trăire în legătură cu ”Shantaram” a fost descoperirea a cât putem fi de ignoranți și cât de mult putem pierde din cauza ignoranței noastre. Am sărit cartea cu ochii mai mult de un an. Judecând-o greșit, șablonat, după numele moaleși coperta colorată, ca pe o baladă siropoasă orientală. Acum, nu-mi închipui că aș fi putut continua propria mea călătorie de auto-cioplire, fără să cunosc această istorie. Mă tem că exact așa putem sări peste oameni și evenimente, fără să îi/le cunoaștem sau înțelege. Și niciodată să nu aflăm că am fi putut deveni mai buni, mai înțelepți, mai cumpătați, mai tari, mai atenți, mai rapizi, mai iubitori…

Am să creez această categorie ”6” și am să-l pun acolo pe Linbaba, protagonistul ”Shantaram”, alături de ”Martin Eden”, ”Musashi”, ”Bătrânul și marea”, ”Ultimul mohican” și ”José Arcadio Buendía”. Aparent, sunt cucerit de personaje chiar, nu de cărți (nu căutați logica, nu este). Dar trăirile pe care mi le-a dăruit Gregory David Roberts sunt mult mai puternice, din simplul motiv că cele scrise de el au avut loc cu adevărat.

Nu poți pune pe un cântar o nuvelă scrisă bine, dar inventată și una trăită în realitate. Mă gândeam, cum mi s-ar fi părut totul, da că nu aș fi știut că e bazată pe evenimente reale. Greu de imaginat. Am încercat să trec prin mine miile de scene descrise. Posibil caracteristic ~~bărbaților~~ băieților, mă întrebam des – oare cum aș proceda eu? Oare ce aș fi simțit eu? Oare… aș fi rezistat?

Cartea m-a prins atât de mult încât, la un moment dat, am început să o ascult cu viteza 1,25x, în orice minut liber, uneori pe speakerul telefonului, când ridicam scările blocului, fiindcă aș fi pierdut timp să caut căștile. Voiam să înghit porții cât mai mari, în perioade cât mai mici. Tot asta m-a făcut să mă întristez când am ajuns la ultimele minute. Și chiar dacă de fiecare dată, recitesc sau reascult ultimele pagini/minute de 2-3 ori, sunt trist fiindcă experiența cu alte cărți din categoria ”6”, îmi arată că peste ani îmi voi aminti doar linia centrală a subiectului, nu și detaliile ce au condimentat cartea.