Am conștientizat – ferestrele sunt prietenii mei, printre cei mai buni. Dacă le-aș spune corect gramatical ”prietenele” aș schimba sensul poveștii.
Până la vârsta de 25 ani, am trăit în întuneric. Direct. Preferam întunecimea luminii. Am trăit în apartamente unde ziua, dacă dorești să citești era nevoie să aprinzi un bec. Și mă simțeam foarte confortabil. Mai ales vara, când copacii înalți acopereau cu coroanele lor balconul și toate ferestrele. Liniște.
Mă țin minte de copil, cum adoram jocurile în subsolurile blocurilor orașului părintesc Ștefan Vodă. Fie ne ascundeam, fie ne jucam dea prinselea, dea ”vainușca” sau ”kazaki razboiniki”. De multe ori ieșeam roșii, scărpinându-ne până la sânge, din cauza ”steclo-vatei” aplicată pe țevile de încălzire, pe care noi ne cățăram ca mici păianjeni întru a ne ascunde de ”dușmani”. Maturii când intrau după o legătură de usturoi sau niște murături ne alungau, dar degeaba.
Apoi umblatul nopțile adolescente, cu lună plină afară. Părinții ne spuneau … nu mai țin minte cum ne spuneau – hăbăuci sau ceva de genu. Dar toată ziua stăteam în casă, pe lângă casă și numai când se făcea seara ieșeam și ne adunam toți pe la Casa de Cultură la discotecă, prin curțile blocurilor sau răscrucile ”caselor pe pământ”, cum le ziceam. Verile, nu mergeam mai mult de 10 minute prin soare. Mi-am creat o manie față de razele solare deschise. Permanent cu chipiu pe cap. Am ajuns să-l port și în încăperi, vreun an așa și vorbeam cu oamenii, îmi plăcea să țin ochii în umbră. Am devenit atât de sensibil că iarna orbeam de la zăpada de afară.
Ceva mai târziu pe la 25 s-a schimbat, nu prea contează ce, dar am început să vreau lumină, brusc. Așa am început să caut locuri mai însorite, mai expuse, mai largi, mai sudice, mai calde, mai transparente, mai galbene, mai blânde, mai deschise.
Dar Lumina e doar o parte a poveștii.
—
De ani la rând terorizez colegii cu deschiderea ferestrelor. Nu-mi ajunge aer: vara, iarna, toamna, primăvara. Mai ales iarna, e prăpăd. Împreună cu aerul de afară vine și frigul. Iar mie, chiar dacă îmi place căldura ca energie solară, nu-mi place căldura ca stare a lucrurilor. Iarna în general e anotimpul meu preferat aici și aici.
Totul a devenit o luptă de partizanat. Aștepți până ies cei mai înverșunați ”dușmani” din birou și repede deschizi. Savurezi 5 minute, până ești prins în flagrant și bam, fereastră e închisă înapoi. Argumentele ”îmbrăcați-vă!” și altele nu mai funcționează. Majoritatea învinge.
În condițiile de trai stabilite de orașe, închiși câte 22 de ore între pereți, unicele surse de aer proaspăt, fără a apela la tehnologii cosmice sunt simplu – ferestrele.
Dar Aerul e doar o parte a poveștii.
—
A început de la niște exerciții banale. Am auzit eu de la cineva că privirea în depărtare relaxează ochii. Așa, încă probabil din adolescență, am început să urmăresc cel mai des coroanele copacilor sau norii, fiindcă erau cele mai îndepărtate obiecte asupra cărora îmi puteam focaliza privirea. În primii ani de lucru, prin cursul trei la Academie, urmărirea norilor și a copacilor era posibilă doar prin sticla transparentă a geamurilor. Așa cum majoritatea timpului în care afară era suficient de luminos ca să privesc în zare, îl petreceam în oficiu.
Cu timpul, necesitatea de a avea împrejur ferestre descoperite a devenit mai mult decât un exercițiu. Jaluzelele au devenit noii mei dușmani. Așa cum stă acum masa mea de lucru – în unghiul de vedere îmi nimeresc trei ferestre. Colegii trag perdelele din diferite motive – ba vine frig, ba le bate soarele în monitoare. E un proces continuu. Perdelele se închid, perdelele s(L)e deschid. Și nici nu pot spune că mă uit pe fereastră, dar am o necesitate fiziologică să stea descoperite. Altfel mă simt sufocat. Când trag și le las deschise, parcă fac găuri în pereții de beton prin care vine aer și energie.
Copii tot simt asta – magia ferestrelor. Am stat cu nepoțelul meu în brațe, în fața unui geam imens. Până atunci agitat, s-a liniștit imediat cum l-am întors cu fața spre parcul de vis a vis. Chiar dacă ploua. Chiar dacă nu era soare.
Dar Libertatea nu e tot.
—
De un timp încoace, mai fac uneori ceva exerciții în casă. Chestii lente sau aproape statice: yoga, qigong. Rar, dar se întâmplă.
În casă nu caut nord, sud, oglindă sau perete gol. Caut o fereastră. Chiar pe timp de noapte când afară e întuneric, orice mișcare, meditație sunt atras să o fac cu fața spre geam. Nu îmi închipui cum să stau întors cu fața spre un perete sau dulap. Mai ales dacă stau cu ochii închiși, obligatoriu caut fața transparentă a ferestrei.
E Legătura cu lumea înconjurătoare.
—
Fereastra a devenit sursa mea de relaxare, de aer proaspăt, de lumină, de libertate, de inspirație și de alimentare cu energie. Acum, în alegerea unei locuințe aș pune accent mai mult ca oricând pe dimensiunea, numărul și priveliștea ce o prezintă ferestrele acesteia – cât mai mult verde și apă.
Niciodată nu aș sta într-o casă complet transparentă, de sticlă. Totul cu măsură. Tocmai rigiditatea și opacitatea pereților, care oferă o securitate fizică și morală, care creează un spațiu propriu, individual, fac ca ferestrele să fie atât de prețioase. Yin și Yang, my friends.
P.S. ferestrele de lemn sunt cele mai cele.
~ Urmărește pagina “..mai mult emoții, decât cuvinte.” pe Facebook ~