Am să-mi fac un ”raft” pe Goodreads.com care se va chema ”6”. Asta pentru că nota maximă pe care o poți da unei cărți este de 5 stele, iar eu simt uneori nevoia și, mai important, dorința, de a aprecia cu 6 stele anumite cărți. ”Shantaram” este exemplu bun în acest sens, poate cel mai bun.
Prima mea trăire în legătură cu ”Shantaram” a fost descoperirea a cât putem fi de ignoranți și cât de mult putem pierde din cauza ignoranței noastre. Am sărit cartea cu ochii mai mult de un an. Judecând-o greșit, șablonat, după numele moaleși coperta colorată, ca pe o baladă siropoasă orientală. Acum, nu-mi închipui că aș fi putut continua propria mea călătorie de auto-cioplire, fără să cunosc această istorie. Mă tem că exact așa putem sări peste oameni și evenimente, fără să îi/le cunoaștem sau înțelege. Și niciodată să nu aflăm că am fi putut deveni mai buni, mai înțelepți, mai cumpătați, mai tari, mai atenți, mai rapizi, mai iubitori…
Am să creez această categorie ”6” și am să-l pun acolo pe Linbaba, protagonistul ”Shantaram”, alături de ”Martin Eden”, ”Musashi”, ”Bătrânul și marea”, ”Ultimul mohican” și ”José Arcadio Buendía”. Aparent, sunt cucerit de personaje chiar, nu de cărți (nu căutați logica, nu este). Dar trăirile pe care mi le-a dăruit Gregory David Roberts sunt mult mai puternice, din simplul motiv că cele scrise de el au avut loc cu adevărat.
Nu poți pune pe un cântar o nuvelă scrisă bine, dar inventată și una trăită în realitate. Mă gândeam, cum mi s-ar fi părut totul, da că nu aș fi știut că e bazată pe evenimente reale. Greu de imaginat. Am încercat să trec prin mine miile de scene descrise. Posibil caracteristic bărbaților băieților, mă întrebam des – oare cum aș proceda eu? Oare ce aș fi simțit eu? Oare… aș fi rezistat?
Cartea m-a prins atât de mult încât, la un moment dat, am început să o ascult cu viteza 1,25x, în orice minut liber, uneori pe speakerul telefonului, când ridicam scările blocului, fiindcă aș fi pierdut timp să caut căștile. Voiam să înghit porții cât mai mari, în perioade cât mai mici. Tot asta m-a făcut să mă întristez când am ajuns la ultimele minute. Și chiar dacă de fiecare dată, recitesc sau reascult ultimele pagini/minute de 2-3 ori, sunt trist fiindcă experiența cu alte cărți din categoria ”6”, îmi arată că peste ani îmi voi aminti doar linia centrală a subiectului, nu și detaliile ce au condimentat cartea.
Și pentru ca să păstrez mai mult decât atât, m-am prins că formulez motivele pentru care m-a cucerit.
Un motiv l-am enunțat deja. E povestea unui om ce trăiește și asta a schimbat nivelul meu de empatie, radical. Alt motiv este că autorul a descris și viața multor alți oameni, viața indienilor în particular și a Indieiîn general. În 44 de ore am aflat foarte multe despre cultura, felul de a fi, istoria, obiceiurile acelor oameni, atât de diferiți de noi. Eu, undeva, mi-am și schimbat părerea despre ei. Chiar dacă nu sunt sigur care era până atunci, ceva s-a schimbat.
Mai specific, viața oamenilor săraci, viața războinicilor din Afganistan, viața refugiaților. M-au captivat relatările despre viața Crimei organizate: oameni, relații, principii, răzbunări, scheme de câștigare a banilor, filosofie, motivație.
Motivul care mi-a provocat o retorică internă puternică sunt limitele la care e capabil un om, pe exemplul lui Gregory. Mi-am schimbat mult percepția până unde poate ajunge o ființă umană, cât poate suferi și suporta fizic, psihic și spiritual. Mi-am reanalizat fundamental propriile probleme și am setat un nou prag, am stabilit noi obiective și țeluri care pot fi atinse cu ceea ce sunt și cu ceea ce am acum.
Cartea e plină de replici formulate frumos, cu gust, cu răbdare, cu înțelepciune. Câteva exemple:
Acesta nu este un secret, cu excepția cazului în care menționarea lui doare. Dacă soarta nu te face să râzi, înseamnă că nu ești în stare să te prinzi de poantă. Virtutea se referă la ceea ce facem, pe când onoarea se referă la modul cum o facem. Când evaluezi potențialul de putere prezent în cineva, trebuie s-o faci luând în considerare atât capacitatea acestuia de a fi prieten, cât și cea de a dușmăni. Norocul este ceea ce ți se întâmplă, când soarta obosește să aștepte.
Rupte din context, probabil sună straniu. Dar când te împiedici de ele în carte, e ceva! Printre aceste dialoguri am descoperit și un concept filosofic despre Univers, lansat de un șef de mafie din Mumbai (Bombay): Universul tinde mereu spre complexitate. De la Big Bang încoace, totul tinde spre complexitate. La fel se întâmplă și cu specia omenească, cu conștiința, tehnologiile. Iar dacă vrei să afli dacă ceva în viața asta e bine sau rău, trebuie să te întrebi dacă toți ar proceda așa, ar duce asta la mărirea complexității sau micșorarea. Dacă la mărire, e bine, dacă micșorare, e rău. Nu contează ce cred eu despre această teoria, important este faptul că îmi place să citesc cărți ce aduc idei noi despre existența Universului și a omului.
Această idee e mult discutată în carte, poftim ce întorsătură a luat-o aici:
[…] But we are all moving towards it — everything in the universe is moving towards it. And that final complexity, that thing we are all moving to, is what I choose to call God. If you don’t like that word, God, call it the Ultimate Complexity. Whatever you call it, the whole universe is moving toward it.
Și, desigur, a fost captivantă toată aventura în sine, plină de scene de luptă și durere, despre care ne place să ascultăm cu gura căscată, dar nu am vrea să le trăim: sărăcie și lux, dragoste, trădare, prieteni, dușmani, devotament, ură, soartă, religie, tortură, refugii, omoruri și învieri.