antrenament

Când e sfârșitul – decidem noi!

Am un prieten, nu cel mai bun, dar e unicul în care am încredere totală.

Recent, prin august, și-a traumat grav genunchele. Practică de ceva timp arte marțiale, au fost diverse accidente, dar nici unul ca ăsta nu l-a pus la pământ. A fost imobilizat, apoi a folosit bastonul, apoi a mers șchiopătând, apoi a mers normal. Între timp vizita sala, urmărea colegii de pe scaun, ca să nu-și piardă deprinderea de a merge în acea direcție după serviciu. Și să nu-și creeze dulcea deprindere de a merge direct acasă după 8+ ore de lucru.

În două luni a început iar să înoate. În trei luni a sperat că s-a vindecat total. A început să meargă o singură dată pe săptămână la antrenamente, pentru a nu forța prea tare articulația. Selecta exercițiile, nu prea făcea așezări, încerca să aibă răbdare. După fiecare seară reveneau durerile și inflamația, peste o săptămână trecea. Corsetul fixativ și unguentele trebuiau să ajute.

Însă după un antrenament mai încărcat, genunchele iar a cedat. S-a întors șchiopătatul. Medicul la următoare examinare a zis că “a crăpat cartilagiul rotulei, pe lângă leziunea ligamentelor interioare”. Au urmat alte investigații…

Până la urmă s-a decis că intervenție chirurgicală totuși nu va fi, dar este nevoie de o nouă pauză. Medicii au sfătuit pentru totdeauna. Părinții au susținut. Prietenul a decis încă trei luni!

În așa situații te gândești la multe. Putea fi pentru toată viața. Ce te faci atunci? Cum să trăiești? Deși pentru el și trei luni e o veșnicie… Se gândea că totul e pierdut. Fiecare zi fără exerciții e un pas înapoi, dar 12 săptămâni?!

Cum poți să nu degradezi, dar mai mult – să scoți folos din așa situație?

A analizat și a înțeles că are de lucrat la multe aspecte, care nu neapărat implică presiuni asupra genunchiului. Da, nu va putea face exercițiile de bază, tradiționale, dar poate dezvolta alte părți ale corpului și tehnici, care în mod normal-sănătos nu ar avea timp să le facă și nu le-ar acorda atenție.

A întocmit o listă:

– Întărirea palmei cu makiwara
– Întărirea părții dorsale a palmei – makiwara
– Sanchin
– Boxare de pe loc, lovituri singulare
– Exerciții pentru abdomen
– Flotări
– Flotări în degete
– Flotări cu palmele sub piept
– Exerciții pentru umeri cu greutăți mici – 3kg
– Exerciții pentru umeri cu bandă elastică
– Blocuri în aer și lovituri cu greutăți mici și bandă elastică prinsă de mâini
– Întinderea slabă a picioarelor
– Întărire antebraț – lovituri în obiecte dure – par de lemn
– Întărirea gambei – par de lemn
– Înot pentru respirație, sistemul cardiovascular, flexibilitatea mușchilor și a ligamentelor.

Dimineața înainte de serviciu și seara după, execută seturi din 4-5 exerciții. Lista poate fi extinsă.
——-

MORALA este că bariere există mereu. Și chiar pot fi critice. Nu doar fizice, nu doar în luptă. În viața de zi cu zi. Sunt oameni care se îneacă în lingura cu ceai. Sunt cei care se îneacă în mare, dar cel puțin încercă. De multe ori suntem atât de concentrați pe un obiect, ocupație, persoană, că după ce o pierdem…pierdem tot echilibrul în viață și viața în sine. Privim îngust și sub nas. Ne spunem că e sfârșitul și nu căutăm ieșire, alternativă, fericire.

Uneori trauma e atât de puternică încât nu putem continua ceea ce am făcut o viață. Într-adevăr e greu de acceptat. Însă mereu poate exista ceva ce poate fi dezvoltat. Trebuie să renunți la “tot”, ca să faci măcar “ceva”. Chiar acel “ceva” poate fi adus la perfecțiune și pentru asta este nevoie de o viață, deci uită de “tot”! Mereu este alternativă, mereu este alegere, doar voința poate să lipsească din ecuație.

“I fear not the man who has practiced 10,000 kicks once, but I fear the man who has practiced one kick 10,000 times.” Bruce Lee.

Punctul de referință

Cel mai bun prieten, cel mai periculos dușman, cel mai puternic concurent ești Tu.

Viața e alcătuită dintr-o serie de competiții, începând cu primii pași făcuți și terminând cu neființa. În majoritatea întrecerilor sportive sau intelectuale, suntem antrenați să-i învingem pe cei din jur. Puțini profesori își învață discipolii să lupte în primul rând cu ei înșiși. Asta e singura luptă adevărată. Unica care poate duce la victorie absolută.

Să ne abstractizăm de competițiile organizate, în care există scenarii, reguli, medalii, etc., în viața de zi cu zi cel mai important este să ne învingem pe noi, pe Mine.

—-

Când venisem în Chișinău, țineam cu tot dinadinsul să practic arte marțiale. Spre marele meu noroc, o întâmplare a făcut să cunosc stilul care îl studiez până acum. De la bun început mergeam cu un prieten. Așa cum trăiam împreună, ieșeam și ne întorceam în doi. Pe drum pălăvrăgeam. În sală, de cele mai dese ori mă antrenam în pereche cu el. Când el nu avea chef să meargă, rămâneam și eu acasă. Cu timpul i s-a părut activitatea cam violentă și a început să o frecventeze tot mai rar. Eu pierdeam antrenamentele împreună cu el. Până a abandonat. Atunci am realizat situația și am început să merg singur, regulat. Între timp prietenul a plecat din apartament, a venit un coleg de grupă în camera vacantă. Istoria s-a repetat.

Frecventarea Karate în companie cu cineva nu doar îmi năruia tăria de caracter, mă abătea de la asimilarea obiectivelor acestei practici, dar mă făcea și să mă antrenez prost. Dat fiind faptul că prietenii îmi erau cei mai cunoscuți din sală, era mai ușor să fiu cu ei în pereche. Astfel mă privam de la căpătarea unei experiențe mai bogate, noi; de la diversificarea oponenților, schimbarea fețelor, formelor, tehnicii, greutății, ș.a.m.d.

După un an am luat decizia că voi frecventa sala doar pentru mine, nu pentru prietenie, nu pentru mama, tata sau altcineva. La 18:30 eram cu rucsacul în spate, indiferent era gata Tudor să mergem sau ba.

De atunci, am învățat să aplic acest procedeu în majoritatea activităților sau deciziilor luate. Dacă fac ceva pentru mine, pentru plăcerea mea, nu mă las motivat de factori externi, de prieteni, părinți sau societate, doar de mine și activitatea pe care o practic.

—-

Tehnica de bază Goju Ryu este Kata. Este simplu să o faci sub numărătoarea dinamică și insistentă a Senseiului. În vara 2010 [dacă nu greșesc], la un seminar în Yalta, în fiecare zi făceam toți împreună câte 100 de ori Kata Gekisai dai Ichi, ce dura în jur de o oră. Urma o zi de test pentru noi toți. Așteptam cu frică și nerăbdare ce va fi în acea zi. Eu credeam că vom face 200 ori kata. Însă Sensei ne-a spus să facem tot de 100 de ori, dar singuri, fără numărătoare, fără sincronizare cu colegii. Exercițiu părea ușor la început. Am făcut zece, apoi a urmat 11, apoi 12, apoi, 13, 14, 15….20, 21, 22, 23. Pierdeam numărătoarea. Reveneam de la ultimul număr care mi-l aduceam aminte. Acum nu mai trebuia să lupt contra glasului Senseilui care mai anunța o repetare și încă una, și încă una. Acum mă forțam singur să o iau de la început. Acum nu mai era nimeni în fața mea la care să mă uit…eram izolați, fiecare avea ritmul propriu.

Când, în sfârșit, reușești să uiți de oboseală, căldură, plictiseala repetării și începi să te concentrezi la fiecare răsuflare, la fiecare mișcare – una după alta – încerci să o faci mai bună, mai puternică, mai rapidă, mai moale, lupți contra mișcării precedente, contra ta – simți … simți că de fapt faci totul foarte rău. Aș vrea să spun că simți cum te apropii de măiestrie, dar eu încă nu am avut această senzație. Doar după ce exersezi mult și apoi faci o pauză lungă, revenind, simți progresul. Succesul vine în cicluri. Reușita sau nereușita sunt iluzii relative față de trecut. Din această cauză nu prea trebuie de îmbătat capul cu ele. Trebuie doar de exersat în continuare.

—-

Birou. Sunt mai multe tipuri de funcționari. Dintre ei mă preocupă două categorii: cei care lucrează și cei care lucrează eficient pentru rezultate necesare companiei. Prima categorie nu sunt analfabeții sau semi alcoolicii ce încearcă prin orice metodă să eschiveze de la lucru, să fumeze fiecare 30 minute, pentru a fi cât mai departe de obligațiile sale. Ei sunt acea clasă medie, care au învățat bine la școală și universitate, fiindcă așa trebuie. Care s-au angajat fiindcă așa trebuie. Și acum lucrează, fiindcă așa trebuie. Ei caută toată ziua să fie ocupați, scriu mailuri, desenează tabele, fac cât mai multă gălăgie la telefon – în special când trece șeful pe alături, organizează meeting-uri și brainstorming-uri cu fiecare ocazie. Sunt cei mai periculoși și greu de depistat. Când îi întrebi ce au făcut azi, îți dedică o listă întreagă de activități. Întrebarea trebuie să fie – ce folos ai adus tu azi organizației care îți plătește salariu? De vină sunt tot conducătorii educați în stil sovietic cu lozinca – “biri pa bolishe, chidai pa dalishe”.

Adevărata provocare este de a te întrece pe tine însuți, nu de a lucra de ochii șefului sau a colegilor. Să faci mai mult, mai calitativ, mai “ca lumea”, mai “cost efficient”, mai original și dacă ai posibilitatea să faci ceva pentru societatea în care trăiești, indiferent dacă activezi în sfera publică sau companii private.

Și să vezi, dacă ai parte de conducere obiectivă și competentă într-un final ai să fii observat și apreciat.

—-

Am învățat să înot de mic, singur, când fugeam cu prietenii vara la iaz. Mari bătăi primeam apoi de la tata, când observa seara că sunt cam bronzat și rămâne urmă albă pe piele după ce trece cu unghia pe ea.

Având, ca majoritatea tinerilor, scolioză am mers la bazin în 2007. Nu am luat antrenor, pe de o parte fiindcă nu aveam resurse financiare și pe de alta că am găsit o soluție șmecheră. Timp de 2 luni, ascultam atent ce le spuneau antrenorii elevilor lor, probabil ascultam mai atent decât acei copii pentru care părinții plăteau lecții scumpe. Așa am învățat baza tehnicii de înot în bazin. Am prins bine două stiluri: bras și crawl.

Am început să le dezvolt singur mai târziu. Inițial dacă mai era cineva pe pistă sau alături, organizam o întrecere anonimă. Nivelul adrenalinei creștea, depuneam mai multă forță și stricam tehnica. În scurt timp am înțeles că nu mai sunt eu cel care mă aflu în bazin, ci orgoliul meu. Nu am ce câștiga de la aceste victorii.

Am început să mă întrec doar cu mine. Tot timpul am în cap că nu vreau să fiu cel mai bun, nu e sportul meu, pur și simplu vreau să fac bine ceea ce fac. Pun accentul pe rezistență, nu viteză. Am ajuns să nu am probleme în a parcurge câțiva km fără pauză și pentru un amator cred că e bine.

Mă uit cu părere de rău la cei care încearcă să mă întreacă. Acum văd cât de naiv am fost. Ei nu vin să o facă pentru plăcere, pentru sănătate, dar pentru a-și demonstra că sunt tari. Fac “valuri” și-i stropesc pe toți cei din jur, ajung la marginea cealaltă a bazinului și se sufocă din lipsă de oxigen, dar sunt fericiți că au reușit. Se odihnesc câte zece minute, timp în care restul calm mai fac vreo 15 de bazine. Apropo, e ușor să învingi o luptă care nu a fost acceptată de oponent.

—-

Alege doar câteva activități în viață. Acordă mai mult timp celor care îți reușesc mai bine și care îți aduc mai multă plăcere. Fă câte un lucru odată, acordă-i toată atenția. Antrenamentul începe atunci când ai obosit. Fii sincer în primul rând cu tine, apoi cu toată lumea. Dacă ceva nu-ți reușește, mai încearcă, dacă iar nu-ți reușește – mai încearcă, dacă iar nu reușești – abandonează și treci la altceva. Viața e scurtă și cel mai probabil una. Punctul de referință ești Tu.

~ Urmărește pagina “..mai mult emoții, decât cuvinte.” pe Facebook ~

Ialta 2010

Seminarul Goju Ryu Okinawa din Ialta este cel mai așteptat eveniment în fiecare an. Participanți din mai multe ţări ca Moldova, Ucraina, Rusia, etc. se pregătesc moral şi fizic încă cu două luni înainte de plecare.
Tradițional, plecare are loc la 1 Iulie. Traseul Chişinău-Ialta durează pînă la 15 ore. Este un drum lung şi obositor. Dar scopul scuză mijloacele. La orele 7 dimineața, data de 2 Iulie, eram déjà acolo, pe tărîmurile Crimeii. În acea zi, orarul a fost liber, a trebuit sa ne cazăm şi să ne pregătim pentru zile de antrenamente importante, ce urmau să vină. Desigur imediat ce toți si-au aruncat bagajele prin camere, majoritatea s-au năpustit lacom la mare, la scăldat.
A treia zi, sîmbăta, am început antrenamentele. Zi de zi, orarul era practic același :
– La 5:30 trezirea şi practica „Copacului”(pentru cei ce au trecut seminarul Qigong) – acest exercițiu ne încarca cu energie pentru tot restul zilei.
– La 6:20 primul antrenament – pe malul marii; după încălzire urma să efectuăm de 4 ori la rând Sanchin, iar după aceasta exerciții în pereche, care erau bazate pe această practică. Înainte de a pleca la masă efectuam lovituri şi alte „legături” în apă, după ce ne scăldam şi ne întindeam puțin la soare.
– Urma micul dejun, mâncare nu pentru gurmanzi, ci luptători.
– La 10:00, îmbrăcaţi în hainele tradiţionale – Karategi, mergem în sala sportivă, unde unica activitate era efectuarea kata Geki Sai Dai Ichi în grup, de 100 de ori. Antrenamentul se complica prin lipsa diversităţii de mişcare, gândire şi căldura doborâtoare.
– După o oră şi jumătate fugeam duş şi ne întindeam fiecare în patul său, pentru a prinde noi puteri, fiindcă totul era abia la început.
– La orele 14:00 luam prânzul.
– Apoi, de la 15:30 până la 16:30 urma practica „mâini lipicioase”. Exerciţiile erau îndreptate spre deprinderea de a controla adversarul de la mică distanţă cu ajutorul mâinilor, blocarea loviturilor, scoaterea din echilibru şi contraataca rapidă.
– Cine mai avea putere, era liber să meargă la mare, la ora 18:45 fiind cina.
– Seara, la ora 20:00 avea loc ultimul antrenament al zilei, kata cu bâta – exerciţiu tradiţional, care pe lângă învăţarea de a lupta cu arma în mână oferă o uşurinţă şi viteză mai mare la mişcările efectuate în kata şi lupte.
– 22:30 era ora culcării, până atunci doritorii puteau merge în oraş pentru a mânca o îngheţată şi a savura seara pe malul Mării Negre.
Acest orar a fost urmat timp de 4 zile la rînd, fără schimbări. Miercuri, la 7 Iulie a avut loc ”Sărbătoarea Sufletului”. Acest eveniment se repetă din an în an, este aşteptat şi temut de toţi. Peste tot se aud întrebări oare ce ne-a pregătit Sensei anul acesta. Însă totul a fost pe atât de simplu, pe cât de complicat. Fiecare la alegerea sa, trebuia să facă kata de 100 de ori de sine stătător. „Condimentul” sărbătorii a fost că nu am avut dreptul să vorbim de dimineaţa până când nu se încheie antrenamentul, fiecare cuvânt era penalizat cu 20 de aşezări, ici-colo se observau copii şi maturi făcând aşezări.
După ”Sărbătoarea Sufletului”, am avut toată ziua la dispoziţie liberă. Cei mai mulţi au plecat în munţi, la vârful Ai-Petri cu înălţimea de 1234m pentru a vedea frumuseţile create de natură în această zonă.
Joi, pe lingă antrenamentele de dimineaţă, după masa a avut loc examenul, pentru cei ce cred că sunt gata de a trece la următorul nivel şi au însuşit bine tot ce au învăţat până acum.
În fiecare an seminarul este specific prin ceva, anul acesta, specificul a fost însuşirea unei noi metode de antrenare-prin exersarea de multe ori kata, deosebite au fost serile în care ne adunam împreună pentru a bea un ceai verde din „Samovar” şi a asculta cântece interpretate de reprezentanţi ai diferitor ţări, în limba română, rusă şi ucraineană. Seminarul a fost specific prin multe alte nuanţe de ne relatat.
Vineri au avut loc 2 concursuri: Luptele Goju Ryu, pentru cei mai puternici şi iscusiţi, iar seara concursul talentelor „Minutul de glorie”. Pentru cel de al doilea era propus premiu bănesc, dar mai ales o pălărie original-tradiţională din Okinawa. Astfel lupta a fost una crâncenă, cea mai multă plăcere au primito spectatorii. În aceeaşi zi s-au oferit certificate ce confirmau numărul de kata efectuate la seminar, în mediu cîte 500, fapt întâlnit rar în toată lumea. Sâmbăta am luat cursul înapoi, spre familii, serviciu, rutină şi alte elemente care ne construiesc viaţa zi de zi.
Ialta se află într-o zonă energetică specială, cînd mergi acolo te simţi atotputernic, capacităţile fizice şi psihice cresc de 4-5 ori. Abia când ne reîntoarcem înapoi observăm diferenţa. Energia acumulată ne ajunge încă pentru 2-3 luni înainte. Dar cel mai de preţ sunt cunoştinţele şi deprinderile formate pe parcursul seminarului.
Sincere mulţumiri Sensei-ului Victor Panasiuc pentru străduinţa cu care ne ajută să devenim mai buni.