Cazul se îngustează la capacitatea de a asculta – a fi atent la un discurs sau într-o discuție.
La școală credeam că sunt destrăbălat. Nu ascultam la lecții. Profesorii urlau, eu îi trimeteam, părinții veneau, așa doisprezece ani la rând. [out of topic – La mijloc nu era doar neatenția; căutarea dreptății și spargerea stereotipului “prafesar vsegda prav” erau obiective des urmărite. Deci în termenii profesorilor chiar eram destrăbălat. Dar mi-a părut rău, mai mult din cauza mediei opt și zecimi cu care nu am reușit să intru la buget la ASEM (CIB), părinții a trebuit să scoată 5000 lei din buzunar, iar eu m-am simțit vinovat, până la prima sesie iarna, când am reușit să iau bursă. Simțul vinei a fost, oricum, o motivație bună pentru anii ce au urmat.]
Prin clasa a unsprezecea am găsit o ocupație ce îmi ținea atenția focalizată la profesor – desenatul. Desigur nu a fost ușor. Am trecut încă peste un maraton al rezistenței din partea călăuzelor a tot știutori; ce profesor post-sovietic poate permite unui elev să deseneze la lecția sa de istorie/ geografie/ matematică/ biologie? [A da, am făcut Realul.] A durat câteva luni până prin urlete și indignări au înțele că de fapt eram mai atent ca niciodată.
– Haret! Iar desenezi?! Repetă ce am spus acum două minute..
– Bla bla bla, (ca la carte)
– Hm, șezi! Dar data viitoare..
Am un carnet mare, mai mult de o sută de foi – plin cu desene abstracte, în creion. Un desen îmi lua mai multe lecții la rând, uneori zile.
— — —
La universitate am desenat, dar mai puțin.
La serviciu nu desenez așa mult, fiindcă nu trebuie să ascult așa des ca la școală. Lucrez, gândesc, execut, comunic. Doar la întâlniri care nu le organizez eu și/sau nu sunt direct implicat în discuție, simt nevoia să deschid carnetul undeva la ultimele pagini și să încep a trage linii cu pixul. Un meeting = desen.
Conferințele, dările de seamă ș.a. – mă omoară. Casc mult. Casc și la întâlniri, involuntar și nu fiindcă nu-mi este interesant, simplu-fiziologic. Dar conferințele sunt the worst. Mă apucă somnul rău de tot, mă lovește în valuri, dacă mă relaxez pe o secundă simt cum mi se desprinde capul de umeri. Mă pișc [serios], dau din picioare, îmi pocnesc degetele, citesc mailuri de pe telefon, numai să nu casc mai des decât și asa o fac.
— — —
Capacitatea mea de a asculta .. cred că nu am așa capacitate, dacă nu mi-a fost prinsă atenția în primele cincisprezece secunde, davai dasfidania!
Ține doar de sunete, din aceeași cauză nu pot asculta cărți, doar citi. Și tot de asta pot asculta ușor muzică toată ziua, cât lucrez, dar nu știu cuvintele nici la cântece care le ascult de zeci de ani. Vizual – am un spirit de observație foarte ascuțit, colegii cu care lucrez la design sau prietenii cu care merg la natură pot confirma. Posibil așa lucrează echilibrul în om, cum este și în Univers. Dacă ceva îți lipsește, sigur ai ceva din adaos. Important să le cunoști, să cauți, să anticipezi outcomeurile slabe și să aplici/dezvolți calitățile.
Complicat să trăiești cu un bărbat care la o cină te roagă de cinci ori să mai repeți odată ultimele două minute din istorioară, ca era dus. Dar chiar vreau să știu cum a trecut ziua, ce muzică a ascultat, cum s-a certat iar cu mama .. dar pierd firul, și nu mi-a fost rușine să zic “mii de scuze, iar am plecat, pls repetă încă odată”. Numai cu Ea mi-am permis această sinceritate. La restul le zic “aha” și merg mai departe. Am avut marele noroc să mi se repete sute de ori, fiindcă am fost înțeles sau poate iubit.
— — —
Nu aleg când să ascult și când ba. Poate dacă realizam de mic că îmi lipsește ceva, altfel decurgeau multe. Dar e bine cum este, merci.
În afară de situația de mai sus, sunt mulțumit de această “deficiență”, funcționează ca un filtru pentru tot bullshitul care circulă pe străzi, în ziare și pe toate screenurile.
Ne auzim 😉
/A