carte

“Life of Pi” – cartea, filmul – post impresii.

life of pi

Nu am să vorbesc prea mult despre cât este de bună cartea și interesantă în comparație cu filmul. Este evident. Literatura îți oferă posibilitatea de a visa, de a trăi istorii departe de realitatea în care te afli. Cărțile sunt un semifabricat ce lasă loc pentru fantezia bucătarului. Filmul, prin comparație, este un produs final. Este ceea ce vrea regizorul, operatorul, actorii să vezi. Este modul prin care poți petrece bine timpul. Dacă pelicula e o țigară, pagina este o pastilă LSD.

—-
Evident am citit mai întâi cartea. E bună. I-am dat trei stele pe goodreads și trei chestii mi-au plăcut deosebit:

Oamenii sunt foarte plini de sine când spun că animalele sunt “fericite” și “libere” în sălbăticie. Mai mult ca atât, că sunt legume în grădinile zoologice. Leii aleargă prin savane nu din fericire, dar de foame, din nevoia de a vâna. Sunt permanent răniți, mor de boli, de slăbiciune. [mai multe în carte]. Tema e vaporoasă, sigur nu vom ști niciodată răspunsul adevărat până nu vor vorbi animalele cu noi sau invers. Totuși e sigur că animalele nu o duc rău în “captivitate”. Majoritatea celor care, din neglijența lucrătorilor, au evadat s-au întors înapoi în grădinile zoologice.

Ceva mai deosebit este practica lui Pi Patel de a urma simultan trei religii: Creștinismul, Hinduismul și Islamismul. În viața mea scurtă și neînsemnată m-am gândit deseori, că dacă Dumnezeu există, este unul și același peste tot, simplu a primit nume diferite, chipuri, legende. Protagonistul însă a mers mult mai departe, el crede în existența tuturor, separat, fiecare cu propria formă de existență și încearcă să-i urmeze necondiționat. De ce nu?

A treia a fost dezvăluirea adevăratei naturi a omului. Când viața este pusă în pericol, falsurile încep să se desprindă ca foile de ceapă și rămâne miezul. La fiecare acest miez e diferit, și de cele mai dese ori greu de gustat în viața plină de confort, tehnologii digitale, surplus de resurse și atenție. Viața poate sfărâma principiile și valorile oricui, diferența între noi este că cineva cedează mai ușor, cineva mai cu sânge și doar unități contrazic începutul aceste propoziții.

—-
Aș vrea să cunosc părerea despre film a celor care nu au citit cartea . Sigur eu m-am plictisit, știind totul înainte, și asta a afectat capacitatea mea de a judeca obiectiv creația lui Ang Lee. Am mers la film pentru că am dorit să-l dărui unei persoane dragi și am sperat mult că îi va plăcea. Se pare că am reuși. Plus am dorit să văd efectul când balena zboară deasupra bărcii [în carte nu e așa ceva].

În film, normal, lipsesc multe momente din carte. Un fragment mare este întâlnirea lui Pi, când acesta a orbit din cauza slăbiciunii pentru vreo 2 zile, cu un alt orb în altă barcă. Aceștia fiind leșinați de foame tot delirau despre o “banană care a crescut atât de mare că s-a rupt din copac, era frumoasă și coaptă, și cineva a mâncat-o”. Apoi străinul a încercat să negocieze schimbul unei ciubote de piele care o avea…până la urmă urcat în barcă a încercat să-l omoare pe Piscine Molitor Patel, pentru ai mânca ficatul, inima și plămânii, însă acesta la împins și primul a fost mâncat de către Richard Parker.

Vice-versa, în film sunt momente care nu au fost scrise în carte – din câte țin minte nu era nici o istorioară de dragoste cu fetița din India.

Oricum, a fost unicul film care am dorit să-l văd de ceva timp la cinematograf, că în rest arată doar prostii, judecând după gustul meu.

“Musashi” – Eiji Yoshikawa, post impresii.

musashi Un roman în două volume, care l-am primit ca recomandare după post impresiile despre “Shogun“.

Diferența între cele două opere e totală, una scrisă de britanicul James Clavell și cealaltă de japonezul Eiji Yoshikawa. În “Shogun” găsim descrisă în cele mai mici detalii societatea feudală japoneză, cu ansamblul de tradiții și valori pe alocuri șocante pentru creștinii occidentali; iar personajele apar mai mult ca niște piese a unei mari table de șah. Astfel acțiunile deși vii, sunt zidite într-un labirint strategic. Prin comparație, Eiji Yoshikawa concentrează atenția asupra unui singur erou – Miyamoto Musashi, și auto-dezvoltarea [în eng sună mai bine – self development] acestuia. Așa persoană a existat cu adevărat în jurul anilor 1600 și este unul dintre cei mai cunoscuți rōnin-i [samurai fără stăpân] ai Japoniei. Povestirea vine din interior, deși se relatează cel mai des de la persoana a treia; ai permanenta impresie că te afli în corpul lui Musashi și “crești”, te lupți, înveți, iubești, te dezamăgești tu însuți.

În română opera e împărțită în două volume, suficient de mari ca după 1000+ pagini să începi a încurca numele multor eroi secundari. Într-o oarecare măsură am retrăit problema citirii “Unui veac de singurătate”. Dacă Gabriel García Márquez folosește câteva nume asemănătoare, în “Musashi” simplu sunt o sumedenie de nume japoneze, majoritatea cu terminații identice care nu doar e imposibil să le reții, e complicat să le și citești. Am avut o obsesie să nu sar nici un nume cu privirea, l-am citit fiecare pe silabe, de multe ori repetat. E haios că se întâlnesc în operă și localități denumite exact ca și eroii, devine și mai confuz.

—

Fiecare poate găsi ceva pentru el între rândurile acestei lecturi. Eu m-am concentrat la modul de auto-disciplinare a lui Musashi în căutarea Căii Samuraiului (luptătorului).

Sunt câteva citate care mai bine vor explica subiectul:
“Rather than worrying about your future, thinking ‘Perhaps I should become this. Perhaps I should become that,’ first be still and build a self that is as solid and unmoving as Mount Fuji. Never court the favor of people in society. If you become someone who is looked up to by others, then the world will naturally accord you the value you merit.”

“Fighting isn’t all there is to the Art of War. The men who think that way, and
are satisfied to have food to eat and a place to sleep, are mere vagabonds. A
serious student is much more concerned with training his mind and disciplining
his spirit than with developing martial skills.”

“I want to dedicate myself to training and discipline. I want to spend every moment of every day working to improve myself.”

“I want to lead an important life. I want to do it because I was born a human being.”

—

Unele chestii care mi-au plăcut deosebit: Musashi nu acordă atenție doar practicii sabiei, cu timpul el înțelege că adevărul nu se află în nenumărate lupte. Dânsul urmează Calea Strategiei, chiar și samuraii sunt numiți ”maeștri ai strategiei” – din ”The Book of Five Rings”, scrisă de Musashi. Astfel în viața sa a acordat deosebită atenție agriculturii, caligrafiei, sculptatului, practicii Zen, picturii. Le face pentru a înțelege mai bine cum sunt construite alte arte, astfel devenind mai aproape de arta mânuirii sabiei [în Calea sa el inventează un stil nou – lupta cu două săbii simultan, cea lungă și cea scurtă. Această metodă îi apare ca o revelație, după o luptă cu aproximativ o sută de dușmani, unde el instinctiv scoate a doua sabie. Mai târziu spune că două săbii devin una, așa cum sunt mânuite de ambele mâini ale aceluiași corp. Inventarea stilului a mai fost posibilă datorită faptului că Musashi nu a urmat careva tipare în practica sa și lipsei unui profesor.].

La fel am fost plăcut surprins cum eroul cărții prețuiește viața, printr-un contrast puternic cu alți samurai și mai ales cu personajele din nuvela “Shogun”, care erau gata să-și piardă viața de multe ori pentru orice fleac și mă dezgustau prin asta. Astfel el de câteva ori a întors spatele dușmanilor după ce a considerat că sabia sa a văzut prea mult sânge sau când nu dorea să pună în pericol viața celor apropiați – acte de nepriceput pentru un samurai din acele timpuri. A fost dur criticat, batjocorit, numit laș. În localități apăreau afișe ce îl provocau la noi lupte și îi ponegreau numele. El însă căuta un loc liniștit în munți și practica una din ocupațiile preferate până se calmau spiritele – ”am să omor zece, au să vină o sută, am să omor o sută, au să apară o mie..până la urmă voi pierde”.

—

În carte aparte foarte des devotamentul poporului japonez. Față de opera “Shogun”, unde practic persistă doar devotamentul față de lord, aici am desprins câteva feluri diferite:
– de dragoste, unde Otsu, iubita lui Musashi, este gata să-l aștepte toată viața până acesta va găsi Calea și se va întoarce la ea. Îl urmează, îl pierde și-l caută din nou aproape zece ani, permanent fiind devotată lui.
– de discipol. Fiind retras, a avut puțini și niciodată nu a căutat să fie urmat de cineva. Uneori când se refugia în munți pentru meditație, le spunea să-l aștepte undeva, el se va întoarce în doi, trei ani. În răspuns primea doar “Da sensei! Da stăpâne!”.
– de ură. Bătrâna Osugi la fel la urmat pe Musashi în jur de zece ani, ca să se răzbune. A început să-l persecuteze încă când avea cred, din impresii, în jur de 60 de ani și a tot continuat până.. El de fiecare dată evitând conflictul, capcanele, bârfele care aceasta i le întindea.

—

Făcând o paralelă cu artele marțiale – Karate, cu frică că sunt obraznic, pot spune că arta Sabiei este mai ușoară, din punctul de vedere a concentrației asupra Obiectului. Astfel samuraii, inclusiv eroul nostru își îndreaptă toată energia spre Sabie. O venerează mai mult decât pe soție sau copii. Noaptea o cuprinde, ziua o poartă peste tot; are încredere în Ea, îi dedică viața și sufletul. Într-un cuvânt, Sensul tranzitiv al Căii luptătorului este sabia. Și este mai simplu când acest sens are formă, nume, calități.

Karate (arta de a lupta cu mâinile goale), presupune de la bun început găsirea acestui Sens în noi. Dacă un samurai are arma gata și învață să lupte cu ea. Noi trebuie să creăm arme, apoi să învățăm a lupta cu ele. Cel mai des are loc în paralel. Armele pot fi pumnii, privirea, picioarele, genunchii, capul, palmele, etc.

Dar spre sfârșit și cei – și cei ajung să devină un întreg cu ”arma” lor, doar căile sunt puțin diferite.

—
EPILOG

Când citești romanul, te cuprinde o liniște și încredere. Singurătatea se transformă într-un mod de viață. Însă după două treimi te gândești cum să păstrezi sursa de inspirație, stăpânire, modestie și meditație care vine din carte. Dependența devine rușinoasă.

P.S. Sincer mulțumesc Nataliei pentru recomandare.
P.P.S. Următoarea carte – “A Book of Five Rings“, care învață Arta Strategiei, scrisă de Miyamoto Musashi.
P.P.P.S. preferatul meu citat: ”Fii mulțumit că alții nu te supraestimează și astfel nu acorzi atenție aparențelor” Takuan (preotul), către Musashi.

”Arta de a iubi” – post impresii

Ca și majoritatea cărților pe care le-am citit, acest “ghid” în arta de a iubi, scris de Erich Fromm, mi-a fost recomandat; într-o noapte, după lungi discuții despre dragoste, cucerire, romantism copilăresc [există altul?] și regulile “jocului”.

Am lăsat “Musashi” într-o parte, fiindcă îmi place prea mult și nu sunt gata să descopăr ultimele pagini, dar și din cauza curiozității pe care mi l-a trezit titlul noii recomandări.

—

Cartea se citește ușor, e captivantă, dar limbajul folosit este unul sec. Autorul este psihanalist, de aici și explicația. Dar scrie bine, am să citesc și alte opere de-ale-sale.

Prima pagină începe așa – “Lectura acestei cărți va dezamăgi pe toți cei care se așteaptă la o simplă instruire în arta de a iubi.” Autorul totuși oferă o instruire, și una consolidată; însă are dreptate că nu este deloc simplă. Majoritatea, adică foarte mulți, adică aproape toți – nu sunt în stare de actul iubirii descris în text.

Erich Fromm, a ridicat actul de a iubi la standarde foarte înalte. El a îngustat mult spectrul tipurilor de iubire; ca un Pomicultor [urât cuvânt] ce curăță un copac de crengi vii, verzi, dar care, el știe, că sunt inutile, mai mult – dăunătoare! Autorul vine să purifice actul iubirii, înlăturând multe pseudo-iubiri acceptate de societatea contemporană. Descrie cu amănuntul “iubirea frățească”, “..maternă”, “..erotică”, “..de sine”, “.. de Dumnezeu”. Apropo, se menționează clar că cel care nu se iubește pe sine, nu are încredere în sine [a nu se încurca cu narcisismul] nu posedă capacitatea de a iubi nici în cuplu. La fel, cei care nu pot iubi pe toți împrejur, nu se pot iubi pe sine ș.a.m.d.

Lectura este împărțită în două segmente mai importante – “Teoria iubirii” și “Practica iubirii”.

Teoria iubirii

Se pornește de la “geneză”, cea mai profundă nevoie a omului, este cea de a depăși izolarea. Dea lungul istoriei, societățile au recurs la diferite soluții; autorul enumerând și descriind în parte fiecare din ele, ajunge și la cea mai completă soluție – izolarea poate fi depășită prin realizarea uniunii interpersonale, a fuziunii cu o altă persoană, în iubire.

Iubirea este o activitate, un act de dăruire, ce se bazează pe mai multe elemente: grijă, responsabilitate, respect și cunoaștere.

“..iubirea înseamnă uniune cu condiția păstrării propriei integrități, a propriei individualități.. În iubire, apare paradoxul că două ființe devin una și rămân totuși două.”

Practica iubirii

În practica iubirii, Erich Fromm pornește de la câteva elemente fundamentale care sunt necesare în stăpânirea oricărei arte, și anume: disciplina, concentrarea, răbdarea și preocuparea majoră. Concentrarea și răbdarea sunt două practici greu de obținut în condițiile societății noastre. Toate mecanismele sunt construite invers. La serviciu trebuie să fim multitasking, avem la dispoziție mașinării care fac totul să se miște, să se producă mai repede. Fiecare secundă este contorizată. Când mâncăm – privim televizorul, când discutăm – ne uităm în smartphone, când facem sex – ne gândim cu ce ne îmbrăcăm mâine, când așteptăm – planificăm ce să mâncăm azi seara. Gândiți-vă, când a fost ultima oară când v-ați oprit și pentru zece minute nu ați făcut nimic. De exemplu simplu să te așezi și să stai, concentrat la nimic, gonit de nimeni. În general ați trăit așa momente? Această fobie permanent de a ne simți ocupați vine de la aceeași frică de izolare, singurătate. Căutăm să fim utili, eficienți, productivi.

“În mod paradoxal, capacitatea de a fi singur este condiția capacității de a iubi”.

Cartea se încheie cu încă trei condiții/atitudini obligatorii: credința, curaju și activitatea. “..Iubirea este o activitate; dacă iubesc sunt într-o stare de continuă preocupare activă pentru persoana iubită, și nu numai pentru persoana iubită.”.

—

Nu sunt sigur că stimatul E. Fromm a dat un titlu potrivit operei sale. Eu aș numi-o mai degrabă “Arta de a fi om”. Dânsul de la început până la urmă ne îndeamnă cum să trăim corect, ce e bine să căutăm în viață, care sunt mijloacele și procedeele potrivite pentru aceasta. Pentru a ajunge a iubi, este nevoie să ne perfecționăm mult ca ființe umane. Să tăiem, adăugăm și modelăm ca într-o sculptură. Și am puternica convingere că odată ajunși acolo iubirea de care povestește autorul va veni de la sine.

—

Artele marțiale m-au învățat să nu caut victorie în toate, ca să o obțin în puține. Sună paradoxal, dar așa cum nu asta e subiectul, nu mă voi adânci. Chiar dacă actul iubirii a fost ridicat la un standard aproape intangibil în cele 100 de pagini, contează tendința, calea spre acesta. [când vorbesc despre standardele impuse de scriitor, nu o fac cu urmă de acuzație, dânsul simplu a dezvăluit, nu a inventat] Dacă după citirea cărții o să reușiți să deveniți mai răbdători sau să vă iubiți colegii de lucru, sau să ascultați sincer în fiecare seară iubita, să vă puteți concentra la un singur lucru, să tăceți două ore, să mergeți pe jos fără a asculta muzică, să dăruiți fără a aștepta mulțumiri, să zâmbiți la străini, să să să să să să să să … atunci Erich Fromm a obținut încă o victorie și voi tot.

—

Dacă ar fi să fac o analogie, această carte e un fel de ”Alchimistul” a lui Coelho, pur și simplu trebuie citită, un ghid în arta de a trăi.

scriu noaptea, public ziua, deci noapte bună, vă iubesc.
Love Andrei.