La 4:30 a sunat telefonul. Blin, e 4:30, cine sună la ora asta?! Mă ridic, iau telefonul, mă sună Alarma.
– Alo! Alarma, ce dorești la ora asta? Dorm blea…
– ‘Neața, m-ai rugat să te sun la 4:30, tu vrei să mergi cu bicicleta…
– Eu? A da, sorry, merci … acuș.
M-am culcat înapoi, cu gândul că voi adormi. Seara ideea de a merge cu bicicleta vreo 90km, nu știu în ce direcție se părea interesantă, nu și acum. Poate adorm. Alarma nu a mai sunat. M-a strigat conștiința.
– Da, da! Mă trezesc!
Am băut un ceai, m-am echipat, mi-am turnat apă în termos, am scos 2 bucăți de Snikers (max) din frigider, le-am pus în geantă, am îmbrăcat și o haină cu mînici lungi, era ora 5:00 și ziua nu promitea mare căldură.
Am ieșit afară, mi-am pus ochelarii, mai mult din cauza vîntului decît pentru soare. Am pornit iPod-ul, căștile anti tanc pe urechi și am pornit. La Ciocana era stabilită întîlnirea cu Petru și Viorel. Nu știu ruta, dar ochii te duc singuri. Am pornit! [aici e traseul]
A fost o zi ideală pentru ciclism, cel puțin prima parte a sa. Coboram văi și urcam dealuri. Dimineața sunt puține vehicule, e foarte drăguț.
Mi s-au memorat 3 lucruri: Soarele, Aerul și Durerea. După vreo oră parcursă cu norii peste cap, după un „colț” soarele ne-a izbit în față. Era momentul în care am ridicat cel mai mare deal de pe traseu. Urcușul a durat vreo jumate de oră, cel puțin așa mi-a modelat creerul impresia despre timp. Dar, chiar nu am mai ridicat dealuri atît de lungi. Treptat am tot scăzut viteza, pînă cînd am ajuns la penultima. Așa l-am urcat pe tot. Și Soarele era uluitor. Aveam impresia că odată cu dealul cela, ne ridicăm în Rai și ne luminează razele Dumnezeului. După ce am ridicat dealul, Soarele a dispărut sau poate eu nu am mai avut nevoie de el, nu știu. Noi am făcut o pauză mică, am mîncat un Snikers, am băut ceva apă, ne-am pișat și am mers mai departe.
În acea primă parte a traseului, cînd plămînii abia s-au deschis gata să cuprindă tot oxigenul atmosferic, iar răcoarea dimineții păstra aerul dintre fîșiile pădurii proaspăt, am avut Orgasm de la respirație. Simțeam aroma pinilor, a ierbii proaspăt cosite, ah! cum pătrundea și ieșea aerul ăla…
Însă cînd am ajuns pe la Anenii Noi, am început să simt Durerea. Soarele și aerul erau la spate, iar vîntul a trecut în față.
Nu e prima data cînd mi-am spus: dușmanii ciclistului nu-s dealurile, frigul, căldura, ploaia, ninsoarea, drumul prost – e Vîntul! Ne-a uscat fețele tot drumul înapoi spre Chișinău. Am îmbrăcat înapoi haina cu mînici lungi.
Problema ciclismului, în comparație cu antrenamentele karate este faptul că ciclismul e foarte monoton. La karate pot obosi în 2 min., după un sparing. Dar îmi revin peste 5 minute. Cînd stai cu fundul pe scaun și învîrtești pedalele, scurgi puterile treptat. Ești ca cămila, super rezistentă, mergi 1000 km, apoi te oprești și cazi mort. În pustiu e bine să circuli cu caii, ei dau de știre că au obosit [Alchimistul, Paulo Coelho]. Treptat, treptat, după 2/3 din drum, am înțeles, că noi de fapt suntem obosiți. În plus au început Durerile, fiecare cu ale sale sau doar eu cu ale mele. Termosul din rucsac mi-a ros tot spatele. Încheietura labii de la mîna stîngă miorlăia că vrea acasă, cea dreapta-traumată era bandajată. Coloana vertebrală nu mai suporta să stea în aceeași poziție timp de 5 ore. Ooo, gîtul, îl tot roteam, aplecam, ridicam, că îmi amorțise rău. După vreo 80km făcuți, simțeam niște chestii ciudate în abdomen, aveam impresia că am o gaură, palpam cu mîna, dar totul era la loc. Cînd ne opream, nu puteam inspira tare, ne dureau plămînii, tușeam [nu suntem fumători]. De fund nici nu mai spun…îmi ardea simplu.
Aproape de Sîngera, oboseala a dominat durerile. Acum mă luptam intens doar cu propria voință, care nu știu de ce încerca să mă convingă să opresc. Corpul îmi era atît de epuizat că nu îmi puteam permite să acord energie celulelor nervoase care răspund de durere. Astfel simțeam doar propria conștiință. Eu nu eram obosit, ea era. Era obosită și îmi tot spunea să opresc. Acum eu o convingeam că nu arămas atît de mult. Atunci ea, în regiunea Aeroportului, a eliberat puțin oxigen celulelor nervoase și mi-a cedat genunchiul stîng. Nu era surpriză. Cînd îți împingi corpul la limitele posibilului începi să-l cunoști mai bine și vorbeși cu el la Tu. Nu e prima călătorie de 100km, știam că după 80 cedează. Făcusem mai mult și mă miram că încă rezistă. Chiar am crezut că nu mai am problema asta. Nu a fost să fie. La dealuri apăsam cu mîna stîngă peste genunchi, ca să pot învîrti pedala. Funcționa de minune.
Ajuns acasă am mîncat cît 3, am dormit cîteva ore, apoi am mai mîncat și am ieșit la o plimbare cu Criss. Săptămîna viitoare mi-am luat cască și sticlă cu apă pentru bicicletă, am terminat-o cu termosurile în spate.
Aștept următoarea călătorie.