De ceva timp, vreo trei luni, am în cap tema unui articol. Nimic complicat, misterios, tocmai de asta probabil îl tot amânam. O chestie simplă, banală – nu mai sunt atât de activ în Social, iar în special – pe Facebook.
Am prieteni care habar nu au de rețele sociale. Pentru ei, fapta mea “eroică” are valoare zero. Dacă le-aș spune asta, mai ales pe un ton cuceritor, ar râde. Și au dreptate. Cel care niciodată nu s-a ”drogat” nu știe cum decurge dezintoxicarea.
Pentru cei care în continuare stau câte o oră și mai mult pe Facebook, Twitter, Instagram, fapta mea li se va părea vâpindriojnaia și lipsită de sens. Cel mai probabil nici nu sesizează ce mult timp pierd în dodii. Dar și ei au dreptatea lor.
—
Povestea mea a început în Stockholm. Când te-ai gândi că anume acolo, unde am fost lipsit de prieteni și cunoștințe, ar trebui să fiu cel mai dependent de noua boală socială, eu m-am debarasat de ea.
Într-adevăr, prima lună eram foarte dependent și activ. Mai ales m-am îndrăgostit de Instagram. Aveam ce fotografia. Chiar am scris despre asta aici. Probabil tocmai acest exces de atenție ce era solicitat de rețelele sociale m-a stresat și m-a dezechilibrat, atunci am început să-mi pun întrebări.
Totul a început când mi-am dat seama că nu pot trece pe lângă un obiect creat de om sau natură, fără să-l fotografiez, pun în Instagram, cu share pe Facebook și Twitter. Mai mult ca atât, până nu vedeam vreo zece likeuri pe Insta sau Fb, nu eram sigur că ceea ce am văzut cu ochii mei, ce am atins, există și este cu adevărat frumos sau deosebit.
Tulu’mama’lui!
Cred că cel mai tare de ce mă tem în viață, este dependența. De orice. Am o singură excepție – omul iubit. Doar acolo, cu riscul să calc iar pe greblă mă pot arunca cu capul înainte. În rest – nici fumat, nici alcool, nici chiar sexul nu vreau să-mi creeze dependență. De asta prefer să fac lucruri grele, fie activități sportive, fie mintale. Ce e complicat, poate aduce plăcere, dar nu și dependență 😉
Dependența îmi oferă senzația că sunt slab. Dacă poți ceda în fața unei țigări, ai să cedezi în fața la orice ispită – înșelăciune, supra-alimentare, lene. Exagerez, da huli…
—
Mi-am creat un exercițiu. Când vedeam ceva interesant, inedit – nu fotografiam. Mă opream. Admiram. Conștientizam. Mergeam mai departe. A fost ușor? Pe naiba! Am văzut lucruri atât de frumoase și mi-am interzis “să cer părerea” prietenilor din rețele. Să mă împart cu bucuria mea. Primele săptămâni chiar nu mai aveam plăcere din ce văd. Pe atunci, ochii îmi zâmbeau doar prin filtrul “Mayfair” de la Instagram. Sincer!
Dar mi-am spus într-o zi:
– Da ce kzdm, chiar nu mă pot bucura de viață singur?!
Și am început să mă bucur singur de viață 🙂
Odată cu fotografiatul, au dispărut de la sine o mulțime de alte activități ce le aveam în fb. Pentru unii, posibil eu și azi sunt supra activ. Dar, dragii mei, credeți-mă, să ajungi de la 3-4 ore pe zi, la 0-30 minute, e mare diferență. Nu am să înmulțesc această cifră la numărul de zile în săptămână, apoi săptămâni în lună și luni pe an, ca să va arăt o cifră uriașă de ore/zile care le economisesc.
Am mai mult timp liber? Nuu, l-am împărțit imediat pentru prieteni offline, citit și sport.
Sunt mai sigur pe mine? Definitiv. Chiar am început să vorbesc mai puțin. Să ascult mai mult. În facebook intru uneori, în patru minute pun like de sus până jos și cu zâmbet pe față ies.
Cel mai probabil asta a fost un upgrade la singura rezoluție care mi-am ales-o pentru 2013, să scap de frustrare. Și pot spune că am reușit în proporție de 70 la sută.
În mare parte, activitatea mea pe facebook și twitter s-a redus la convorbiri private. Unele din ele în regim de conferință, 3-5 persoane. Mai sunt unele grupuri închise sau deschise, care sunt bine nișate pe interese. ”Social” e o chestie foarte bună, important să alegi ce-i al tău, ce oferă valoare, ce aduce plăcere fără urme de frustrare – că ai pierdut iar timpul.
Pa, până la următorul articol :*