dincolo de Dor

miss-you-53A bătut la ușă. L-am privit ascuns, după ochiul mic de sticlă. Liniște. Poate nu aude că sunt acasă. Am reținut respirația, în speranță că va pleca.

Tiptil, m-am îndreptat în dormitor, am stins lumina. M-am culcat. Am încrucișat mâinile și le-am pus pe piept. Va pleca.

Peste fereastră se aud frunzele de vară. Cineva mă privește. Al 7-lea etaj, imposibil.

Dorul s-a sprijinit cu coatele partea cealaltă de pervaz. Nu mă ceartă. Așteaptă. Urăsc când face așa. Vrea să mă simt vinovat. Nu mai are rost să mă ascund.

M-am ridicat și am dat foc unei lumânări. Mă sprijin cu coatele partea asta de pervaz, îl privesc în ochi. Ne cunoaștem de ceva timp. Cică moartea nu există, atunci ne cunoaștem de o veșnicie. Știința a demonstrat ceea ce sufletu-mi cunoaște de secole.

Clipește rar, ca și mine. Are ochi negri. Nu se cere în casă. Nu e insistent. Îl urăsc pentru asta. Știe că imediat ce mă va presa, o să-mi servească ca motiv să stâng lumânarea și iar să încrucișez mâinile.

Tăcem. El vorbește cu mine, eu tot cu mine. El vorbește în mine. Eu vorbesc prin el.

Ok, intră. Vrei pe fereastră sau ca oamenii, pe ușă? Doar te-am rugat să nu mai vii…
Sau te-am rugat să vii? Nu mai știu.

Nu am mâncare. Nu mănânc. Îți pot propune ceai verde, negru. Vreau să mă tund. Vreau să bat în Makiwara.


Makiwara e prietenul meu apropiat. Permanent tace. Se bucură când o pun în cui sau o leg de vreun copac. Vorbesc doar eu cu ea. Trei sute, cinci sute, o mie. Vorbesc cu altă mână. Două sute, patru sute, opt sute. Cu fiecare atingere zâmbește tot mai mult. O iau subțioară, mergem acasă.


Doar te-am rugat să nu mai vii. Folos din tine?

Mi-e dor de tine. Sau cred că mi-e dor de mine, cu tine. Oamenii se mint. Le e dor de timpuri, de locuri, de oameni. Rahat! Lor le e dor doar de ei, de ei în acele timpuri, în acele locuri, cu acei oameni.

Fiecare secundă te îndepărtează de ele. Nu mai sunt ce am fost acu un pas în urmă. De cine mi-e dor? Dacă nici eu nu sunt eu. Iar eu sunt un infinit de posibilități a mine însumi. De cine mi-e dor? Nici tu nu ești tu. Ești un infinit de posibilități la fel a mine însumi.

Totul e în mine. Eu sunt totul. Tot pe ce pun mâna, spre ce expir, apa în care înot, aerul ce îl calc cu tălpile. Oamenii care nu-i cunosc, locurile care nu le-am văzut, sunt eu, fiindcă conștientizez că nu le-am văzut. Și nu le-am văzut doar în felul meu. Nimeni nu le-a mai văzut așa ca mine.

”Nimeni” nu există, în orice moment pot pune pe cineva în locul lui.

Oare de ce te-am chemat, Dorule? Tu nu exiști fără dorința mea. Nu vii fără chemarea mea. Ce parte din mine te-a strigat?! Spune-mi, să-i dau foc.

Și ce tot privești la mine? Beați ceaiul și freac-o din gară. Sau cel puțin spune-mi, de ce ai venit.


M-am ridicat de la masă. Am deschis ușa de la intrare. Am mers și m-am culcat, cu mâinile încrucișate pe piept.

Nu am auzit când a ieșit. Dimineața nu mai era.

Când eram Dor..

smokeCând eram Dor, trăiam pe acoperișurile orașului și mă hrăneam cu apa cerurilor.

De sus, mă uitam pe furiș în ferestrele oamenilor. Făceam notițe.

Când eram Dor, mergeam pe străzi cu gulerul sus ridicat, intenționat mă loveam cu umărul de trecători, doar ca să le simt căldura prin haina groasă.

Mă așezam la terase închise, luam un breakfast și îl întindeam în cinci capitole. Îmi era rușine că veneam intenționat să stau lângă Ei, mă făceam că mănânc, mă ascundeam în cartea cu patru butoane: power, menu, back și next.

Îmi umpleam buzunarele cu ciocolate și le mâncam ca pe semințe. Apoi mai vroiam.

Când eram Dor, dormeam pe covoraș lângă ușa celor dragi. Plecând la servici, ei mă pășeau atent, să nu mă trezească, lăsau ușa întredeschisă, cu speranța că voi intra. Atunci preferam să mă mut pe alt covoraș.

Pe plajă la mare eu vindeam porumb fiert, la munte dădeam schiuri în arendă, turnam bere la nemți și tăiam păduri în Siberia.

Vara hoinăream prin păduri. În oraș, îmbrăcat e prea cald. Dezbrăcat e periculos. Iarna era bine, ai pus un fular și ești iar ca Toți, ca Nimeni. Toți și Nimeni mi-au devenit repede prieteni.

Când lumea avea nevoie de mine, spuneam simplu – sunt ocupat, trebuie să mă văd cu Toți, sau cu Nimeni. Ei se prefăceau că mă înțeleg. Dar vedeam scârba din strada lor. Însă ce pot face ei? Înainte de Speranță, care e o mare sucă, doar pe mine mă au. Și Speră odată să revin.

Însă eu nu mă grăbesc.

Când sunt cu ei, încearcă să mă sinească, să mă drogheze, să mă culce cu fete străine…dar eu nu-s o târfă, nici măcar gen nu am, sunt uno. Alții mă pun la masă să mănânc ca porcul. Dar mie îmi plac porcii și îmi displac așa comparații. Porcii nu au nevoie de Dor.

Toamna îmi place să încalț bocancii de piele. Să merg prin băltoace. Noroc că în Chișinău drumurile sunt proaste. Îmi închipui că sunt Tank. Sunt impermeabil și pohui. Merg până se termină motorina. Apoi mă opresc la o cafenea, mănânc o tonă de cheescake și beau trei sute de litri de ceai verde, cu iasomie. Mulțumesc Tucano că ai adus culori în orașul cu băltoace.

Moș Crăciun? Uinea tăt asta. El lucrează numai de Crăciun. Eu lucrez tot timpul. Mă odihnesc lucrând. Ultimul timp toți mă cheamă, cică li-i Dor. Aveț’ skype, facebook, odnoklassniki. Lăsați-mă în pace. Aveți rutka 102, Spălătorie și 513; vodkă cu cola, jack și Jäger.

Eu sper într-o zi că Tehnologia mă va înlocui complet. În Minister se zvonește demult, cică degrabă e capeț cu Dorul, Tehnologia are blat și degrabă va fi nacialnic. Eu mă prefac mâhnit când aud întâmplător așa vorbe, dar zâmbesc cu toate 5 inimi, 133 de dinți, 4 stomacuri și 8 plămâni. Atunci o sun pe Speranță, tragem o beție împreună, dacă îmi merge și un sex, poate acel boom digital va veni mai repede.

Sunt prea bătrân pentru această lume. Când voi fi concediat, o să-mi aleg un chip frumos de bărbat, în vârsta 35. O să-mi las barbă. O să-mi iau Kindle și o mie de cărți, set de pescuit și cuțit Victorinox, multe pensule, hârtie groasă și culori moarte, un creion, un pix și 5 carnete, Facebook, WordPress, un hamac, chibrituri, un Labrador și apartament în Buiucani. Am să mă încui, închid ferestrele, trag perdelele prăfuite, mă culc. Și P.O.H.U.I.

”Fără să te cunosc”

poetryAm numit această pagină web – ”..mai mult emoții, decât cuvinte.”, fiindcă nu consider că pot scrie, nu posed vreo tehnică a acestei arte. Pot înșira sentimente, în cel mai bun caz. Cât de mult nu am râvni la carieră, avuții ș.a.m.d. oricum emoțiile sunt ceea ce ne definește ca human being, paralel cu rațiunea, agree. Și totuși acel gâdilici în cap sau căldura din piept ne face să ne simțim fericiți.

Scrierea versurilor cere o stare de spirit deosebită și inspirație consistentă. Tocmai de asta nu le prea scriu. Asupra prozei pot lucra cu zile, adaug-șterg-schimb. Versurile sunt ca o lovitură perfectă de katana. Sabia trebuie să intre și să iasă perfect. Nu te poți opri la mijloc. Tăietura nu va mai fi o creație de artă. La fel când scriu(i) versuri. Mă așez, și cu o singură expirație de aer înșir totul pe hârtie. Apoi pot interveni mici redactări, dar nu mai pot adăuga gânduri noi, strofe; nu pot scoate nimic; e un singur gând, un sistem.

Mi-i dor de tine,
Fără să te cunosc.
Te pictez în viața-mi,
Fără permisiunea ta.

Aceste simple versuri,
Sunt slăbiciunea ce mă dezgolește.
Întreaga-mi ființă e încordată,
Să nu privesc în direcția Ta!

Forța nu cunoaște înfrângere,
Însă puterea cere înțelepciune.
Lupt cu mine însumi,
Pentru a sta departe de o victorie vană.

Mi-i dor de tine,
Fără să te cunosc.
Dragostea mea,
E rușinea ce o ascund în buzunar.

Vreau să iubesc lumea –
Prin dragostea către tine.
Vreau să aduc în fața ochilor tăi:
cele mai verzi câmpii,
cele mai strălucitoare stele,
izvoare limpezi,
sori calzi,
zgomotul vântului,
albul zăpezilor,
răcoarea lunii.
Să-ți deschid tainele Universului!

Aceste versuri nu au rimă.
O adunătură de bătăi aritmice a Inimii,
Ce tresare în fața chipului tău,
Ce se-nmoaie pe urmele parfumului tău.

Sunt prea modest,
Ca să-ți arunc promisiuni frumoase.
Un suflet de copil,
Cu mâini bătute,
Ce vor să te cuprindă.

Chipul tău – dezleagă războaie.
Zâmbetul tău – topește ghețarii.
Râsul tău – trezește munții.
Ființa ta – îmi ia puterile.

Sentimentele mele, vor mai trăi ceva timp.
Le dobor încet, fiindcă cineva a vorbit de Speranță.
Deși romantic, nu cred în povești cu zmău.
Flacăra va piere, iar cenușa va fi luată de vânt.
Cuprind.

/A