Cel mai bun prieten, cel mai periculos dușman, cel mai puternic concurent ești Tu.
Viața e alcătuită dintr-o serie de competiții, începând cu primii pași făcuți și terminând cu neființa. În majoritatea întrecerilor sportive sau intelectuale, suntem antrenați să-i învingem pe cei din jur. Puțini profesori își învață discipolii să lupte în primul rând cu ei înșiși. Asta e singura luptă adevărată. Unica care poate duce la victorie absolută.
Să ne abstractizăm de competițiile organizate, în care există scenarii, reguli, medalii, etc., în viața de zi cu zi cel mai important este să ne învingem pe noi, pe Mine.
—-
Când venisem în Chișinău, țineam cu tot dinadinsul să practic arte marțiale. Spre marele meu noroc, o întâmplare a făcut să cunosc stilul care îl studiez până acum. De la bun început mergeam cu un prieten. Așa cum trăiam împreună, ieșeam și ne întorceam în doi. Pe drum pălăvrăgeam. În sală, de cele mai dese ori mă antrenam în pereche cu el. Când el nu avea chef să meargă, rămâneam și eu acasă. Cu timpul i s-a părut activitatea cam violentă și a început să o frecventeze tot mai rar. Eu pierdeam antrenamentele împreună cu el. Până a abandonat. Atunci am realizat situația și am început să merg singur, regulat. Între timp prietenul a plecat din apartament, a venit un coleg de grupă în camera vacantă. Istoria s-a repetat.
Frecventarea Karate în companie cu cineva nu doar îmi năruia tăria de caracter, mă abătea de la asimilarea obiectivelor acestei practici, dar mă făcea și să mă antrenez prost. Dat fiind faptul că prietenii îmi erau cei mai cunoscuți din sală, era mai ușor să fiu cu ei în pereche. Astfel mă privam de la căpătarea unei experiențe mai bogate, noi; de la diversificarea oponenților, schimbarea fețelor, formelor, tehnicii, greutății, ș.a.m.d.
După un an am luat decizia că voi frecventa sala doar pentru mine, nu pentru prietenie, nu pentru mama, tata sau altcineva. La 18:30 eram cu rucsacul în spate, indiferent era gata Tudor să mergem sau ba.
De atunci, am învățat să aplic acest procedeu în majoritatea activităților sau deciziilor luate. Dacă fac ceva pentru mine, pentru plăcerea mea, nu mă las motivat de factori externi, de prieteni, părinți sau societate, doar de mine și activitatea pe care o practic.
—-
Tehnica de bază Goju Ryu este Kata. Este simplu să o faci sub numărătoarea dinamică și insistentă a Senseiului. În vara 2010 [dacă nu greșesc], la un seminar în Yalta, în fiecare zi făceam toți împreună câte 100 de ori Kata Gekisai dai Ichi, ce dura în jur de o oră. Urma o zi de test pentru noi toți. Așteptam cu frică și nerăbdare ce va fi în acea zi. Eu credeam că vom face 200 ori kata. Însă Sensei ne-a spus să facem tot de 100 de ori, dar singuri, fără numărătoare, fără sincronizare cu colegii. Exercițiu părea ușor la început. Am făcut zece, apoi a urmat 11, apoi 12, apoi, 13, 14, 15….20, 21, 22, 23. Pierdeam numărătoarea. Reveneam de la ultimul număr care mi-l aduceam aminte. Acum nu mai trebuia să lupt contra glasului Senseilui care mai anunța o repetare și încă una, și încă una. Acum mă forțam singur să o iau de la început. Acum nu mai era nimeni în fața mea la care să mă uit…eram izolați, fiecare avea ritmul propriu.
Când, în sfârșit, reușești să uiți de oboseală, căldură, plictiseala repetării și începi să te concentrezi la fiecare răsuflare, la fiecare mișcare – una după alta – încerci să o faci mai bună, mai puternică, mai rapidă, mai moale, lupți contra mișcării precedente, contra ta – simți … simți că de fapt faci totul foarte rău. Aș vrea să spun că simți cum te apropii de măiestrie, dar eu încă nu am avut această senzație. Doar după ce exersezi mult și apoi faci o pauză lungă, revenind, simți progresul. Succesul vine în cicluri. Reușita sau nereușita sunt iluzii relative față de trecut. Din această cauză nu prea trebuie de îmbătat capul cu ele. Trebuie doar de exersat în continuare.
—-
Birou. Sunt mai multe tipuri de funcționari. Dintre ei mă preocupă două categorii: cei care lucrează și cei care lucrează eficient pentru rezultate necesare companiei. Prima categorie nu sunt analfabeții sau semi alcoolicii ce încearcă prin orice metodă să eschiveze de la lucru, să fumeze fiecare 30 minute, pentru a fi cât mai departe de obligațiile sale. Ei sunt acea clasă medie, care au învățat bine la școală și universitate, fiindcă așa trebuie. Care s-au angajat fiindcă așa trebuie. Și acum lucrează, fiindcă așa trebuie. Ei caută toată ziua să fie ocupați, scriu mailuri, desenează tabele, fac cât mai multă gălăgie la telefon – în special când trece șeful pe alături, organizează meeting-uri și brainstorming-uri cu fiecare ocazie. Sunt cei mai periculoși și greu de depistat. Când îi întrebi ce au făcut azi, îți dedică o listă întreagă de activități. Întrebarea trebuie să fie – ce folos ai adus tu azi organizației care îți plătește salariu? De vină sunt tot conducătorii educați în stil sovietic cu lozinca – “biri pa bolishe, chidai pa dalishe”.
Adevărata provocare este de a te întrece pe tine însuți, nu de a lucra de ochii șefului sau a colegilor. Să faci mai mult, mai calitativ, mai “ca lumea”, mai “cost efficient”, mai original și dacă ai posibilitatea să faci ceva pentru societatea în care trăiești, indiferent dacă activezi în sfera publică sau companii private.
Și să vezi, dacă ai parte de conducere obiectivă și competentă într-un final ai să fii observat și apreciat.
—-
Am învățat să înot de mic, singur, când fugeam cu prietenii vara la iaz. Mari bătăi primeam apoi de la tata, când observa seara că sunt cam bronzat și rămâne urmă albă pe piele după ce trece cu unghia pe ea.
Având, ca majoritatea tinerilor, scolioză am mers la bazin în 2007. Nu am luat antrenor, pe de o parte fiindcă nu aveam resurse financiare și pe de alta că am găsit o soluție șmecheră. Timp de 2 luni, ascultam atent ce le spuneau antrenorii elevilor lor, probabil ascultam mai atent decât acei copii pentru care părinții plăteau lecții scumpe. Așa am învățat baza tehnicii de înot în bazin. Am prins bine două stiluri: bras și crawl.
Am început să le dezvolt singur mai târziu. Inițial dacă mai era cineva pe pistă sau alături, organizam o întrecere anonimă. Nivelul adrenalinei creștea, depuneam mai multă forță și stricam tehnica. În scurt timp am înțeles că nu mai sunt eu cel care mă aflu în bazin, ci orgoliul meu. Nu am ce câștiga de la aceste victorii.
Am început să mă întrec doar cu mine. Tot timpul am în cap că nu vreau să fiu cel mai bun, nu e sportul meu, pur și simplu vreau să fac bine ceea ce fac. Pun accentul pe rezistență, nu viteză. Am ajuns să nu am probleme în a parcurge câțiva km fără pauză și pentru un amator cred că e bine.
Mă uit cu părere de rău la cei care încearcă să mă întreacă. Acum văd cât de naiv am fost. Ei nu vin să o facă pentru plăcere, pentru sănătate, dar pentru a-și demonstra că sunt tari. Fac “valuri” și-i stropesc pe toți cei din jur, ajung la marginea cealaltă a bazinului și se sufocă din lipsă de oxigen, dar sunt fericiți că au reușit. Se odihnesc câte zece minute, timp în care restul calm mai fac vreo 15 de bazine. Apropo, e ușor să învingi o luptă care nu a fost acceptată de oponent.
—-
Alege doar câteva activități în viață. Acordă mai mult timp celor care îți reușesc mai bine și care îți aduc mai multă plăcere. Fă câte un lucru odată, acordă-i toată atenția. Antrenamentul începe atunci când ai obosit. Fii sincer în primul rând cu tine, apoi cu toată lumea. Dacă ceva nu-ți reușește, mai încearcă, dacă iar nu-ți reușește – mai încearcă, dacă iar nu reușești – abandonează și treci la altceva. Viața e scurtă și cel mai probabil una. Punctul de referință ești Tu.
~ Urmărește pagina “..mai mult emoții, decât cuvinte.” pe Facebook ~
