“Musashi” – Eiji Yoshikawa, post impresii.

musashiUn roman în două volume, care l-am primit ca recomandare după post impresiile despre “Shogun“.

Diferența între cele două opere e totală, una scrisă de britanicul James Clavell și cealaltă de japonezul Eiji Yoshikawa. În “Shogun” găsim descrisă în cele mai mici detalii societatea feudală japoneză, cu ansamblul de tradiții și valori pe alocuri șocante pentru creștinii occidentali; iar personajele apar mai mult ca niște piese a unei mari table de șah. Astfel acțiunile deși vii, sunt zidite într-un labirint strategic. Prin comparație, Eiji Yoshikawa concentrează atenția asupra unui singur erou – Miyamoto Musashi, și auto-dezvoltarea [în eng sună mai bine – self development] acestuia. Așa persoană a existat cu adevărat în jurul anilor 1600 și este unul dintre cei mai cunoscuți rōnin-i [samurai fără stăpân] ai Japoniei. Povestirea vine din interior, deși se relatează cel mai des de la persoana a treia; ai permanenta impresie că te afli în corpul lui Musashi și “crești”, te lupți, înveți, iubești, te dezamăgești tu însuți.

În română opera e împărțită în două volume, suficient de mari ca după 1000+ pagini să începi a încurca numele multor eroi secundari. Într-o oarecare măsură am retrăit problema citirii “Unui veac de singurătate”. Dacă  Gabriel García Márquez folosește câteva nume asemănătoare, în “Musashi” simplu sunt o sumedenie de nume japoneze, majoritatea cu terminații identice care nu doar e imposibil să le reții, e complicat să le și citești. Am avut o obsesie să nu sar nici un nume cu privirea, l-am citit fiecare pe silabe, de multe ori repetat. E haios că se întâlnesc în operă și localități denumite exact ca și eroii, devine și mai confuz.

Fiecare poate găsi ceva pentru el între rândurile acestei lecturi. Eu m-am concentrat la modul de auto-disciplinare a lui Musashi în căutarea Căii Samuraiului (luptătorului).

Sunt câteva citate care mai bine vor explica subiectul:
“Rather than worrying about your future, thinking ‘Perhaps I should become this. Perhaps I should become that,’ first be still and build a self that is as solid and unmoving as Mount Fuji. Never court the favor of people in society. If you become someone who is looked up to by others, then the world will naturally accord you the value you merit.”

“Fighting isn’t all there is to the Art of War. The men who think that way, and
are satisfied to have food to eat and a place to sleep, are mere vagabonds. A
serious student is much more concerned with training his mind and disciplining
his spirit than with developing martial skills.”

“I want to dedicate myself to training and discipline. I want to spend every moment of every day working to improve myself.”

“I want to lead an important life. I want to do it because I was born a human being.”

Unele chestii care mi-au plăcut deosebit: Musashi nu acordă atenție doar practicii sabiei, cu timpul el înțelege că adevărul nu se află în nenumărate lupte. Dânsul urmează Calea Strategiei, chiar și samuraii sunt numiți ”maeștri ai strategiei” – din ”The Book of Five Rings”, scrisă de Musashi. Astfel în viața sa a acordat deosebită atenție agriculturii, caligrafiei, sculptatului, practicii Zen, picturii. Le face pentru a înțelege mai bine cum sunt construite alte arte, astfel devenind mai aproape de arta mânuirii sabiei [în Calea sa el inventează un stil nou – lupta cu două săbii simultan, cea lungă și cea scurtă. Această metodă îi apare ca o revelație, după o luptă cu aproximativ o sută de dușmani, unde el instinctiv scoate a doua sabie. Mai târziu spune că două săbii devin una, așa cum sunt mânuite de ambele mâini ale aceluiași corp. Inventarea stilului a mai fost posibilă datorită faptului că Musashi nu a urmat careva tipare în practica sa și lipsei unui profesor.].

La fel am fost plăcut surprins cum eroul cărții prețuiește viața, printr-un contrast puternic cu alți samurai și mai ales cu personajele din nuvela “Shogun”, care erau gata să-și piardă viața de multe ori pentru orice fleac și mă dezgustau prin asta. Astfel el de câteva ori a întors spatele dușmanilor după ce a considerat că sabia sa a văzut prea mult sânge sau când nu dorea să pună în pericol viața celor apropiați – acte de nepriceput pentru un samurai din acele timpuri. A fost dur criticat, batjocorit, numit laș. În localități apăreau afișe ce îl provocau la noi lupte și îi ponegreau numele. El însă căuta un loc liniștit în munți și practica una din ocupațiile preferate până se calmau spiritele – ”am să omor zece, au să vină o sută, am să omor o sută, au să apară o mie..până la urmă voi pierde”.

În carte aparte foarte des devotamentul poporului japonez. Față de opera “Shogun”, unde practic persistă doar devotamentul față de lord, aici am desprins câteva feluri diferite:
– de dragoste, unde Otsu, iubita lui Musashi, este gata să-l aștepte toată viața până acesta va găsi Calea și se va întoarce la ea. Îl urmează, îl pierde și-l caută din nou aproape zece ani, permanent fiind devotată lui.
– de discipol. Fiind retras, a avut puțini și niciodată nu a căutat să fie urmat de cineva. Uneori când se refugia în munți pentru meditație, le spunea să-l aștepte undeva, el se va întoarce în doi, trei ani. În răspuns primea doar “Da sensei! Da stăpâne!”.
– de ură. Bătrâna Osugi la fel la urmat pe Musashi în jur de zece ani, ca să se răzbune. A început să-l persecuteze încă când avea cred, din impresii, în jur de 60 de ani și a tot continuat până.. El de fiecare dată evitând conflictul, capcanele, bârfele care aceasta i le întindea.

Făcând o paralelă cu artele marțiale – Karate, cu frică că sunt obraznic, pot spune că arta Sabiei este mai ușoară, din punctul de vedere a concentrației asupra Obiectului. Astfel samuraii, inclusiv eroul nostru își îndreaptă toată energia spre Sabie. O venerează mai mult decât pe soție sau copii. Noaptea o cuprinde, ziua o poartă peste tot; are încredere în Ea, îi dedică viața și sufletul. Într-un cuvânt, Sensul tranzitiv al Căii luptătorului este sabia. Și este mai simplu când acest sens are formă, nume, calități.

Karate (arta de a lupta cu mâinile goale), presupune de la bun început găsirea acestui Sens în noi. Dacă un samurai are arma gata și învață să lupte cu ea. Noi trebuie să creăm arme, apoi să învățăm a lupta cu ele. Cel mai des are loc în paralel. Armele pot fi pumnii, privirea, picioarele, genunchii, capul, palmele, etc.

Dar spre sfârșit și cei – și cei ajung să devină un întreg cu ”arma” lor, doar căile sunt puțin diferite.


EPILOG

Când citești romanul, te cuprinde o liniște și încredere. Singurătatea se transformă într-un mod de viață. Însă după două treimi te gândești cum să păstrezi sursa de inspirație, stăpânire, modestie și meditație care vine din carte. Dependența devine rușinoasă.

P.S. Sincer mulțumesc Nataliei pentru recomandare.
P.P.S. Următoarea carte – “A Book of Five Rings“, care învață Arta Strategiei, scrisă de Miyamoto Musashi.
P.P.P.S. preferatul meu citat: ”Fii mulțumit că alții nu te supraestimează și astfel nu acorzi atenție aparențelor” Takuan (preotul), către Musashi.

Nuvela ”Shogun” – post impresii.

“Leave the problems of God to God and karma to karma. Today you’re here and nothing you do will change that. Today you are alive and here and honored and blessed with good fortune. Look at this suset, it’s beautiful, neh? This sunset exists. Tomorrow does not exist. There is only now. Please look. It is so beautiful and it will never happen ever again, never, not this sunset, never in all infinity. Lose yourself in it, make yourself one with nature and do not worry about karma, yours, mine…”
― James Clavell [Shogun]

Înainte de a începe cartea nu am crezut că autorul mă va surprinde cu ceva, nu am crezut că cultura și experiența japonezilor va tulbura liniștea în mine. Spre fericirea și plăcerea mea nu a fost să fie.

La fel ca și Toronaga, unul din personajele centrale, James Clavell e un mare strateg. Creează confuzii, niciodată nu poți fi sigur ce va urma în celălalt capitol. Orice fapt scris, cât de neimportant, este ulterior folosit și servește drept detaliu important în asamblarea unui puzzle, rezultatul primit fiind victoria sau înfrângerea, viața sau moartea, rușinea sau dominația absolută. La fel ca subalternii și vasalii Lordului Toronaga, ești prins în plasa autorului, gândești ce vrea el să gândești, faci ce vrea el să faci, crezând naiv că sunt decizii ce-ți aparțin sau dictate de karma.

Prima jumătate de carte a demonstrat mult sânge, multă ferocitate, devotament, curaj și disciplină. Viața samurailor e o luptă continuă, moartea nu-i urmărește pe ei, așa cum ar fi într-un roman european sau american; ei urmăresc moartea, o caută, o venerează.

Împreună cu personajul principal – Anjin-san, am încercat să înțeleg cultura și felul de a trăi al samurailor. Chiar dacă eu, față de Pilot, am mai luat cunoștință cu istoria acestora, am rămas perplex la mai multe relatări. Spre sfârșitul cărții, la fel ca personajul central am devenit confuz: ceea ce la început mi se părea strigător la cer, acum găsesc normal sau puțin straniu. Iar vechile-propriile principii și-au pierdut valoarea.

Indiferența cu care privesc samuraii viața lor și a celorlalți îți dă fiori. Cruzimea cu care de multe ori își tratează inamicii sau slujitorii pare exagerată. Fierberea de viu a unui om, tăierea capetelor, mâinilor, darea ordinilor de ați omorî proprii copii, etc. Și totuși, cum mi-a spus vărul: ”un sistem integrează și elemente bizare, inutile sau chiar aparent distrugătoare, dar ele creează echilibrul care permite existența sistemului”. O verticalitate atât de pronunțată, o dezvoltare culturală și economică nu ar fi avut același succes pe acel petic de pământ fără elementele atât de dezgustătoare culturii și religiilor Europene. Spun religiilor fiindcă pe parcurs am realizat cât de mult este șlefuită societatea noastră de dogmele religioase. Când am încercat să închid ochii la ”porunci”, totul a devenit mai clar, mai acceptabil.

Deși luptători fioroși și iscusiți cu armele reci, cele mai mari bătălii samuraii și le dădeau pe terenuri imaginare, împletind scenarii, schimbând permanent planurile, utilizând tot felul de pârghii, informații secrete, clișeele culturii japoneze și a codului bushido.

“Shogun” nu a fost o descoperire întâmplătoare. Am căutat-o. Totul a pornit de la “cum se cheamă filmul cela din copilărie, cu un englez bărbos trăind între samurai?”. Mă bucur că am uitat filmul atât de tare, că înainte de a trece primele 20 de pagini încă credeam că Shogunul va deveni John Blackthorne, pilotul navei olandeze. De fapt totul a pornit încă mai devreme – odată cu anii de practică a artelor marțiale; am căutat să regăsesc valorile și principiile înnăscute, dezvoltate sau copiate în literatură.

E complicat să fac o listă ierarhică cu calitățile care se întâlnesc în carte și le admir. Nu pot spune că una e mai importantă decât alta. Din ce cauză simplu am să le enumăr:

Răbdarea – una din calitățile care o stimez cel mai mult într-un om. Mă înnegresc înăuntru când la ședințe sau în simple discuții o persoană pune o întrebare și întrerupe răspunsul la jumate. Nu în zădar se spune “cu răbdarea treci și marea”. Răbdarea este cheia spre dezvoltare, spre perfecțiune. Din nuvelă – “patience means holding back your inclination to the seven emotions: hate, adoration, joy, anxiety, anger, grief, fear.”.

Puterea cuvântului – în carte apar documente, dar de cele mai dese ori totul se reduce la promisiunile orale – ”cuvântul unui samurai”. Când mă gândesc de câte ori își schimbă oamenii dimprejurul meu  promisiunile, părerile, acțiunile. O fac așa, gratuit. Gratuit își cer și scuze. Cuvântul în aceste arii valorează puțin. Dar înapoi la carte…

Devotamentul orbesc. Așa cum nu sunt adept al extremelor, îmi place devotamentul “cu măsură”, unul rațional. Deci îmi place cam 2/3 din această calitate. Dar pentru a exista sistemul samurailor, era nevoie de 100{6e6e7e4a7a81bd37c04d0033ae6157d0a7fc5cebe95b016083e7f592fdc678a1}.

Separarea evenimentelor, emoțiilor, sarcinilor. Fiecare lucru are compartimentul său, fiecare este analizat separat. Nu se permite influențarea deciziilor de către emoții. Orice are timpul său: în timpul vacanței se odihnește, în timpul serviciului se lucrează, în timpul războiului se luptă, pentru păstrarea armoniei interioare – wa. Această calitate le permite să o creeze  pe următoarea:

Trăiesc cu ziua de azi. Tot I-netul acum e plin cu sintagme asemănătoare, dar puțini o fac cu adevărat. Japonezii încă cu vreo 600 de ani în urmă reușeau bine. A trăi cu ziua de azi nu înseamnă lipsa planurilor și viselor, dar presupune omiterea obstacolelor incerte și paranoiei din calea fericirii curente.

Setea de cunoștințe. Tot ce e nou trebuie analizat. Ce e folositor – învățat, documentat, aplicat.

Curățenia – în casă, afară, în suflet, a corpului. Posibil la acel timp era poporul care făcea cele mai multe băi pe an și pe cap de locuitor.

Nu ar fi corect să spun că totul mi-a plăcut, aici sunt unele momente mai puțin plăcute: șiretenia ascunsă – nu erau tocmai oameni sinceri, plăcerea și setea de sânge, seppuku (sinuciderile) de multe ori inutile, aprecierea joasă a femeii, nerecunoașterea dragostei.

După calculele mele, 20 min pe zi de citit, în engleză, cartea trebuia să fie finisată aproape în cinci luni, însă mi-a luat doar 2. E foarte captivantă, am început să port nuvela cu mine acasă, sa citesc seara și în weekend-uri, în vacanță și transport.