Arta prin muncă

daliPrimăvara 2013 mi-a zâmbit cu ocazii frumoase de a vizita muzee și galerii de artă.

De la antică până la post-modernistă, arta mi-a umplut golurile și mi-a transformat neștiința în întrebări. Întrebări la care caut răspuns.

Am admirat și analizat tablourile, sculpturile, compozițiile cu ochi neantrenat, liber de tiparele unei școli, de sfaturile unui profesor. Am încercat mai mult să le simt, decât să le vizualizez.

M-aș fi mințit pe mine însumi dacă la unele nu mi-aș fi pus întrebarea “ce caută oare asta aici?” în muzeul național suedez sau modern, etc. Unele opere mi s-au părut dea dreptul umile.

După mai multe încercări de a-mi înăbuși indiscreția cu valuri de modestie, am acceptat – eu pot desena/sculpta/fotografia, mai bine.

M-am gândit. Ceva la mijloc îmi scapă.

În principiu mulți autori aveau prezentate colecții. Zeci de opere din sute create în timpul vieții. Și atunci, privind de sus “tabloul” general, am început să văd frumosul în acele opere. Frumosul nu era creat de talent. Poate în unele cazuri originalitatea stârnea interes. Dar cel mai des altul se arăta a fi motivul apariției acestor lucrări în observațiile criticilor și în galeriile muzeelor.

Secretul constă în muncă și consistență, perseverență.

Am văzut de exemplu sute de fotografii al unui autor făcute în zeci de locuri ale lumii. O fotografie în sine nu reprezenta deosebit interes și valoare. Dar colecția în întregime e un tezaur. Puteam vedea, mergând de la un perete la altul, în fața ochilor, cum dânsul a parcurs zeci de mii de kilometri, cu aparatul și pelicula subțioară, urmărind viața băștinașilor, tradițiile, diferențele și asemănările. Cum a imortalizat pentru mii de ochi, ce urmau să vadă mai târziu, scene din viața unor oameni simpli sau mai puțin simpli. (la fotografiska)


Talentul poate atrage atenția publicului. Doar munca asiduă poate aduce aprecierea secolelor.

Cazul lui Michael Angelo, Van Gogh ș.a. sunt excepții în care munca s-a întâlnit cu talentul. Însă și aici, cine știe dacă Dali ar fi fost considerat geniu dacă s-ar fi oprit la prima sa operă. Ce îl face diferit pe un geniu de un nebun, dacă nu insistența și munca conștientă prin care acesta naște operă după operă, astfel uneori formând un curente noi.

Vorbind despre așa nume renumite, lucrurile par de la sine clare și de aici banale. Însă referindu-mă în paralel la o mulțime de alți artiști recunoscuți doar de nișe înguste, importanța muncii și consistenței își recapătă valoarea. Mulți din ei nu neapărat au creat ceva deosebit printr-un singur act, dar devotamentul și efortul depus dea lungul anilor a adus roade și aprecierea specialiștilor.


Umblând bludnic prin coridoare, mi-am confirmat – omul e ceea ce face, nu ceea ce gândește, dorește sau ceea ce e vorbit de alții. Atunci în colțuri de camere am început să văd frumosul; nu al artei, dar al pasiunii și muncii. Când faci ceva de mii de ori, kata de exemplu, și privești dintr-o parte la unul care o prezintă, poți vedea în fiecare mișcare transpirația anilor, atenția și timpul investit în cele mai mici detalii. Și nu contează că de fiecare dată, ai să vezi aceeași kata, fiindcă aceeași nu există, așa cum nici calea spre ea nu poate fi identică de la unul la altul.

P.S. Uneori îmi mai dau seama ce nu le ajunge moldovenilor ca să ajungă un popor glorios – răbdare. Încă de cu mai mulți ani în urmă, când rodeam ceaune acasă la mama, am observat un fenomen destul de simplu. Rozi, rozi, rozi o pată arsă și neagră. Ai impresia că nu iese nimic. Te gândești că metoda e greșită, instrumentul nu e potrivit sau vechi, detergentul nu e calitativ. Și capul începe ați fugi în alte părți – caută soluții “inovative”, asta în popor se mai cheamă – futere de cap sau a fute capul. Dar secretul e unul simplu – trebuie să mai rozi. Și peste un timp începe să funcționeze. Roadele încep să apară, și fundul strălucitor al ceaunului începe să-ți zâmbească.

Așa e în țară. Se apucă să facă ceva și dacă vede că în jumate de minut, oră, an nu se primește, începe să meargă pe contra sens, să dea mită la profesori, părăsește sala de antrenament, divorțează, strigă la copil, claxonează, fură milioane de la oameni care nici ceaune nu au, mint, omucid.

P.P.S cu răbdarea treci și marea. Iar cu munca poți să ajungi și în galerii de artă. pup.

Hard training-Happy life.

Deseori se spune ca viața și succesul omului depinde de deciziile pe care le face. Într-o oarecare masură așa este, dar nu totalmente. Cred că e mult mai important cum faci ceva și nu ce faci(nu luați la absurd). E la fel ca talentul, e important, dar fără muncă e zero. Am vazut oameni care tot continuă să schimbe un post de lucru cu altul, un hobby ca altul, o femeie cu alta; de fiecare dată spunînd că nu au luat decizia corectă, că nu e pentru ei, bla bla bla.

Se scriu tot felul de teorii, se desenează scheme, se organizează seminare cu coffee brakeuri, etc. despre cum se iai decizii corecte; dar nu prea am auzit să se facă seminare și teorii privind cum să-ți îndeplinești bine meseria, cum să lucrezi 8 ore pe zi fără eschivare, fără a căuta nod în papură. Deciziile sunt importante, dar trebuie luate repede și de trecut la treabă. Am ambii parinți doctori, am mers la cibernetică și acum fac marketing (poate nu e cea mai bună decizie), dar încerc să mă dedic la maxim, sa fiu proactiv, actual, inovativ, nu plîng că aș fi putut deveni doctor ca tata și să lucrez în cabinetul său privat sau am putut deveni programist și să fac bani din greu, de parcă ei nu tot lucreazaă pentru acești bani (unora li se pare că din pod cad).

Atenția și timpul în viață sunt limitate, cu cît mai multe lucruri încerci să faci, cu atât mai puțin timp și atenție acorzi la fiecare din ele și probabilitatea de a le rata pe toate crește. Pentru mine, alegerea de aur este diversitatea cu măsură. Am ales să am un serviciu, într-un domeniu pe cât se poate de concret. Am ales sa am un hobby (stil de viață mai mult). La ele vin relațiile de familie, prietenie, calătorii, excepții și cam atât. Nu mai mult. Dacă încerc să mă descurc în programare sau producere design știu că voi pierde din cunoștințele comunicării online; dacă încerc prea des să merg cu bicicleta sau să înot, pierd din antrenmantele goju ryu. Deci eu practic mi-am format trei activități de bază în viață:

1. relațiile familiale
2. practicarea artelor marțiale
3. serviciu

Dupa cum spuneam, contează să muncești sincer și eficient. Spre exemplu, ce lupta e mai eficienta în stradă? Raspuns: acea care e practicată regulat și din greu. Nu contează stilul, deși cu mici nuanțe eu cred ca goju ryu e cel mai apropiat de luptele reale :P. La noi, este așa o vorbă “Hard training, happy life”.

Acum câteva zile, am avut posibilitatea să mă antrenez  sub conducerea posesorului a celui mai înalt rang în stilul Goju Ryu Karate Do – 10 dan, Morio Higaonna Sensei. Nu voi povesti mult cine este, sunt mii de pagini în net despre biografia și realizările sale (este oficial recunoscut drept  averea/mândria Japoniei încă din viață). Acest om a ales, în mare parte, să se ocupe cu o singură activitate – păstrarea și dezvoltarea tradițiilor stilului pe care l-a preluat încă din copilărie. A depus o muncă enormă în pasiunea sa personală și a ajuns să fie cunoscut și stimat de o lume întreagă; și sunt sigur că indiferent de ce stil ar fi practicat, ar fi ajuns la același nivel, datorită muncii și nu deciziei.