“When you are looking out from the midst of a large mountain, you can’t understand how big the mountain truly is.”
Așa cum ai cumpăra primul iPod și ești tentat apoi să iei iPhone, MacBook, iPad; la fel eu, după ce am citit Musashi scris de Eiji Yoshikawa, am fost tentat să încerc alte opere de-ale autorului.
“Taiko: An Epic Novel of War and Glory in Feudal Japan” este un roman scris pe baza evenimentelor ce au avut loc în anii 1500-1600 în Japonia.
Toyotomi Hideyoshi, supranumitul Taiko, s-a născut într-o familie săracă de samurai, a crescut fără tată și a pornit cariera s-a spre “Japan’s second “great unifier”” de la un simplu vânzător ambulant. Prin curaj, sinceritate și o capacitate strălucită de administrare, acesta a ajuns de la poziția de purtător a sandalelor conducătorului său Nobunaga, la cel mai îndrăgit general al său doar în zece ani, cucerind încrederea și aprecierea acestuia, dar totodată și invidia căpitanilor apropiați lordului. Așa a sărit de la un post la altul, datorită succeselor demonstrate – responsabil de bucătărie, apoi de cazarme, de lemne şi încălzirea palatelor, de grajduri, a unui detașament de zece soldați, până la o aripă a armatei de 50-80 mii de capete.
În prima treime a cărții, deși interesantă, am conclus că nu e pe atât de utilă, precum a fost Musashi, din care am desprins multe atribute ale self developmentului unui luptător. Însă odată cu creșterea personajului principal în roman, a început să crească și înțelegerea mea asupra accentului pe care îl pune autorul în această operă.
Dacă în ”Musashi” vedem cum eroul, care a și dat nume romanului, lucrează permanent pentru a cizela propriul caracter, pentru a perfecționa arta de luptă cu sabia, a obține un control absolut asupra propriei sale ființe; Hideyoshi a căutat permanent cum să manevreze cu persoane cheie, să folosească minim resurse pentru obținerea rezultatelor maxime, ca în sfârșit să obțină control deplin asupra întregului Imperiu.
“Taiko” este un roman plin de stratageme. Însă în comparație cu “Shogun“, nu sunt tot felul de șiretlicuri, dar acțiuni simple, calculate și bazate pe multă răbdare sau sinceritate. Am scris “sau”, fiindcă acolo unde eroul anticipa pierderi incomensurabile de soldați, timp sau bani, mergea pe calea cea scurtă, la mod direct – mergea fără pază, în interiorul castelelor inamicului și cu sufletul deschis așternea cauza nobilă a intențiilor lordului său – de a unifica Japonia – la picioarele generalilor, care trecuți prin lupte grele și neînfricați în fața armatelor numeroase conduse de Hideyoshi, cedau în fața cuvintelor sincere și calde a acestuia.
“Born the son of a farmer, he takes on the world with nothing but his bare hands and his wits, turning doubters into loyal servants, rivals into faithful friends, and enemies into allies. In all this he uses a piercing insight into human nature that unlocks castle gates, opens men’s minds, and captures women’s hearts.” [din descrierea cărții pe Goodreads].
În mod practic, dacă Musashi poate fi luat ca exemplu a căii de definire și perfecționare a propriei ființe, Hideyoshi se arată ca un exemplu de comportament în societate, cu prietenii, rudele, colegii și șefii. Nu am inclus în această listă soția, fiindcă diferențele culturale nu permit o suprapunere directă. Ca și orice samurai a acelui timp, dânsul a avut o soție și mai multe concubine.
E de menționat că personajul central al romanul, a ridicat castelul Osaka, cel mai cunoscut din Japonia și care a jucat un rol important în unificarea acesteia.
Opera se citește relativ greu, iarăși din cauza a sute de denumiri de râuri, munți, câmpii, regiuni și personaje. Chiar și Hideyoshi pe tot parcursul poartă vreo trei nume diferite și abia în ultimul capitol primește titlul de Taiko.
Întâmplător sau nu, în această perioadă am început să joc Șah. Nu am practică, nu am tactici preferate, am doar atenție și muuultă răbdare.
“The summit is believed to be the object of the climb. But the true object – the joy of living – is not in the peack itself, but in the adversities encountered on the way up.”