În a treia săptămână a lui Septembrie am fost la mare. Mi-am programat concediu din August, când a venit timpul mi-am făcut bagajul și am plecat.
Nu Turcia, nu Bulgaria, nu Grecia. Am fost în demult familiarul Iliciovsk. Marea e mare peste tot. Desigur spun prostii, confortul nici pe aproape probabil nu e același. Dar eu am marele noroc să nu pot compara “marea” din ucraina cu nici una din destinațiile enumerate mai sus. În principiu sunt îndrăgostit de apă, în orice formă a ei – în pahar, în baie, în bazin, din cer, pe străzi, sărată, tulbure, rece. Și apă găsesc unde merg.
Timpul a fost rece. Apa numai bună de înghețat meduze. O noapte am dormit în cort pe malul mării, departe de civilizație. Luna a fost superbă.
Plajele erau goale. În afară de niște vapoare departe la orizont și corpul meu în apă nu mai era nimeni.
Regim simplu – yoga, citit, scris, mâncat, înot, citit, plimbări.
—
Era o zi pălită în cap. Ca în fotografia din dreapta, făcută cu telefonul.
Când nu-s mulți oameni împrejur, timpul devine mai mult și reușești să gândești. Simplu să gândești. M-am oprit. S-a oprit și timpul lângă mine. Nu ne priveam, dar știam că suntem alături și ne uităm în aceeași direcție.
În sfârșit, în liniștea înconjurată de nisip, alge murdare și spumă sărată am pornit să contemplez valurile. Nu să le privesc ca o parte din mare, dar ca parte din univers, ca individualități create separat.
Te concentrezi la o rază de apă și le aștepți. Valurile, unul după altul se nasc din apă, sunt luate de vânt și izbite de mal. Acum, eu ca un luptător în devenire ce sunt, am rugat marea să mă învețe să lupt mai bine. Ea mi-a spus să privesc mai departe unde mă uit, că fac bine. Eu atunci am continuat să număr valurile. Și observat-am valuri mari, ce se ridicau amenințător deasupra și se răsturnau peste marginea mării. Dar nu făceau decât spumă și înaintau pe mal puțin de tot. Și am văzut fraților…da nu, nici nu le vedeam, că erau foarte mici, niște vălurele – care te forțau să te retragi îndărăt pe nisipul uscat pentru a nu rămâne cu încălțămintea udă. Aceste nimicuri înaintau grozav de departe pe mal. Iar schema e una simplă, învățată de mine în Goju Ryu de câțiva ani – nu contează puterea loviturii, cât contează momentul în care o lansezi.
Vedeți voi, acele valuri mari, de multe ori se rostogoleau tocmai după ce alt val mare înainte de asta a spălat malul și acum se întorcea înapoi la ai săi. Valul nou se ciocnea cu cel precedent și astfel se stingea împreună cu el. Pe când acele vălurele mici, înaintau tocmai atunci când nisipul era curat de apă, astfel neîntâlnind nici un obstacol.
O lovitură puternică, contra unui bloc forțos nu e nimic mai mult decât pierdere de energie. Iar, o lovitură relaxată e greu de observat, e naturală – cum ai rupe o floare din mers. Blocul întârzie și ținta e atinsă.
Ei și desigur dacă ai reuși să îmbini momentul potrivit cu o lovitură puternică, posibil ai avea ce discuta cu Chuck Norris.
—
Eh, și am plecat eu. Ca de obicei, i-am întors spatele, ca să nu ne luăm mult rămas bun. Dar ambii știm că voi reveni, fiindcă o iubesc mult.
Cât de frumos că în limba română, Marea este numită Mare. De multe ori mă uit la ea și constat a mia oară ca prima, dând din cap ca un moșneag marazmatic – da, ești mare!
~ Urmărește pagina “..mai mult emoții, decât cuvinte.” pe Facebook ~