Vanea a ieșit pe ușa apartamentului său de la etajul doi. S-a oprit puțin, de parcă urmează ceva important, apoi a apăsat butonul pentru a chema ascensorul. L-a așteptat ascultând sunetul ce cobora de sus. Apoi sunetul a muțit, un scârțiit a deschis ușile, lumina galbenă i-a acoperit fața. Vanea a urcat în ascensor și a apăsatul butonul cu cifra unu.
Mai mult timp a fost nevoie pentru închiderea și deschiderea ușilor decât pentru coborârea ascensorului. Vanea a ieșit afară. Toamna cu mirosurile sale galbene și putrede l-a înconjurat. Dar era soare. Soarele pe care el îl prinde în apartamentul său de la etajul doi exact de la ora 14:30 până la 16:15, în acea perioadă a anului. Soarele pătrunde prin balcon, apoi străbate geamul camerei, se așează pe noptieră, apoi se mișcă pe covor, spre dulapul unde veșnic e pornit televizorul și apoi dispare.
Vanea s-a pornit. A ieșit din ogradă, fiind nevoit să înconjoare blocul, urmând calea asfaltului. Așa a ajuns la Nicolae Milescu Spătaru. A trecut prin stație, pe trotuarul distrus, forțând pe cei ce așteptau autobuzul 5 să se miște la o parte. Apoi, acolo unde lipsea o bucată de bordură, Vanea a ieșit pe șosea. În spate tocmai venea autobuzul 5, care a oprit în stație. Așa, Vanea a avut timp să ajungă la intersecție, să o ia la dreapta în deal, pe strada ce… el nu știa cine e Zadnipru ăsta, dar tare îl ura.
Vanea avea părul boțit pe ceafă, plin de mătreață, dar ce mirosea frumos. Ținea capul puțin în dreapta și mult aplecat în jos. Obrajii erau ici colo străpunși de o barbă neagră, rară. Scurta de piele maro deschis era veche și mult prea roasă pe la mâneci și coate. Pantaloni negri la dungă, pătați de timp, și o pereche de pantofi cam mari, negri, prăfuiți, dar cu talpa nou nouță, neatinsă. Continue reading “Vanea”