Shantaram, Gregory David Roberts

Am să-mi fac un ”raft” pe Goodreads.com care se va chema ”6”. Asta pentru că nota maximă pe care o poți da unei cărți este de 5 stele, iar eu simt uneori nevoia și, mai important, dorința, de a aprecia cu 6 stele anumite cărți. ”Shantaram” este exemplu bun în acest sens, poate cel mai bun.

Prima mea trăire în legătură cu ”Shantaram” a fost descoperirea a cât putem fi de ignoranți și cât de mult putem pierde din cauza ignoranței noastre. Am sărit cartea cu ochii mai mult de un an. Judecând-o greșit, șablonat, după numele moaleși coperta colorată, ca pe o baladă siropoasă orientală. Acum, nu-mi închipui că aș fi putut continua propria mea călătorie de auto-cioplire, fără să cunosc această istorie. Mă tem că exact așa putem sări peste oameni și evenimente, fără să îi/le cunoaștem sau înțelege. Și niciodată să nu aflăm că am fi putut deveni mai buni, mai înțelepți, mai cumpătați, mai tari, mai atenți, mai rapizi, mai iubitori…

Am să creez această categorie ”6” și am să-l pun acolo pe Linbaba, protagonistul ”Shantaram”, alături de ”Martin Eden”, ”Musashi”, ”Bătrânul și marea”, ”Ultimul mohican” și ”José Arcadio Buendía”. Aparent, sunt cucerit de personaje chiar, nu de cărți (nu căutați logica, nu este). Dar trăirile pe care mi le-a dăruit Gregory David Roberts sunt mult mai puternice, din simplul motiv că cele scrise de el au avut loc cu adevărat.

Nu poți pune pe un cântar o nuvelă scrisă bine, dar inventată și una trăită în realitate. Mă gândeam, cum mi s-ar fi părut totul, da că nu aș fi știut că e bazată pe evenimente reale. Greu de imaginat. Am încercat să trec prin mine miile de scene descrise. Posibil caracteristic bărbaților băieților, mă întrebam des – oare cum aș proceda eu? Oare ce aș fi simțit eu? Oare… aș fi rezistat?

Cartea m-a prins atât de mult încât, la un moment dat, am început să o ascult cu viteza 1,25x, în orice minut liber, uneori pe speakerul telefonului, când ridicam scările blocului, fiindcă aș fi pierdut timp să caut căștile. Voiam să înghit porții cât mai mari, în perioade cât mai mici. Tot asta m-a făcut să mă întristez când am ajuns la ultimele minute. Și chiar dacă de fiecare dată, recitesc sau reascult ultimele pagini/minute de 2-3 ori, sunt trist fiindcă experiența cu alte cărți din categoria ”6”, îmi arată că peste ani îmi voi aminti doar linia centrală a subiectului, nu și detaliile ce au condimentat cartea.

Continue reading “Shantaram, Gregory David Roberts”

Arhipelagul Gulag de Aleksandr Soljenițîn

Bunicii Florica, până în ultimii ani de viață nu i-au plăcut (i-a urât mai sincer spus) rușii (ca fenomen expansionist și asupritor, nu ca popor). Încă de când eram mici și priveam la televizor emisiuni și filme rusești (așa cum în română pe atunci nu aveai ce vedea) ea intra în cameră, nu mai vedea bine ce era la ecran, nici nu auzea prea bine, dar potrivea și întreba ˝iar vă uitați la ruși, da la români nu e nimic?˝. Și noi răspundeam iritați a mia oară că ˝nu!˝.

Nu era voie la noi în casă să folosești rusisme. Bunica m-a forțat să-mi dezvolt voința de a înlocui cuvintele culese de pe stradă, cu cele din DEXul român. A durat vreo zece ani, dar a reușit. Acum, folosesc rusisme când vreau comic să evidențiez proveniența noastră din spațiul post-sovietic și o fac conștient.

Pe linia mamei, ne tragem din Marmureș, zona Sighetu Marmației, de peste Tisa, satul Slatina, acum teritoriul Ucrainei, deși sunt sate românești. Familia Bunicii (Botnar), a fost inclusă în lista culacilor. Fiindcă era una din familiile înstărite, cu gospodărie. Respectiv sovieticii au venit să facă ˝egalitate˝. Așa, străbunelul a făcut 7 ani de închisoare. Familia de șapte copii, a fost lăsată fără nimic. Soldații roșii nu au putut lua doar patul pe care era întinsă străbunica paralizată după această lovitură de soartă. Li s-au luat toate pământurile și animalele. (Când am fost mic în vacanță la ei, prin anii ’90, bunica îmi arăta întinderi mari pe care acum trăiau vecinii lor și mi-a spus că astea au fost pământurile părinților ei).

Au rămas să trăiască pe un petic de pământ lângă un grajd. Alături pământul era pavat cu pietre mari de munte, ca la gospodari, să nu fie glod. Bunica și frații ei mai mici au scos bolovanii cu târnăcopurile și au făcut din el pământ arabil. Așa au supraviețuit.

Când oamenii în uniforme ce vorbeau o limbă străină scoteau ultima masă din casă, fratele Aurel (ce era prin clasa 10-a), s-a apucat cu ambele mâini de piciorul mesei. L-au târât ceva timp pe jos, iar apoi l-au dezlipit de masă cu o lovitură de ˝sapog˝soldățesc…

Totuși, bunica a reușit să devină profesoară cu studii superioare de limbă română. Dar toată viața a fost persecutată de comuniști, din cauza etichetei de culac. La angajare a fost nevoită să spună că tatăl ei e mort (nu în închisoare).

Această istorie nu o veți citi în cartea lui Aleksandr Soljenițîn, Arhipelagul Gulag. Dar la fel și-ar găsi locul acolo, pe lângă alte sute de povestiri.

 

Realitatea ce o auzim e groaznică.

Sunt atât de multe subiecte și subtilități, că am decis simplu să enumăr o parte din ele mai jos, la unele am lăsat comentarii și citate din carte. Mai jos de listă am țesut trei concluzii. Continue reading “Arhipelagul Gulag de Aleksandr Soljenițîn”

Into thin air (Everest) de Jon Krakauer

Related imageMai întâi am văzut filmul, dar demult, nu mai țineam minte detaliile. Știu doar că am rămas pătruns de durerea și neajutorarea personajelor din film, și reflectam că totul s-a petrecut în viață, cu oameni reali.

Apoi, când am dat undeva de existența cărții, imediat mi-am adăugat-o în Goodreads, iar recent am cumpărat-o prin Audible. Filmul, respectiv a fost un trailer la carte.

Cărțile sunt interesante fiindcă nu urmărești doar o scenă cu multe efecte vizuale, dar afli despre perioade de zeci și mii de ani, te adâncești în noi industrii, te apropii de cultura unui popor, înțelegi solicitările unui sport, ˝urci˝ un munte.

Sincer zic, habar nu am avut că e atât de greu să urci pe Everest. Știam că e frig, ca în orice munți, doar că mai frig. Mă gândeam că e greu tehnic, fiindcă sunt stânci și gheață. Mai știam că e mai puțin oxigen, dar la asta puțină importanță am dat. Mă gândeam că oamenii acolo mor cel mai des din cauza accidentelor.

Pe Everest, e super mega complicat de urcat în primul rând din cauza lipsei de oxigen. Pe vârf e de trei ori mai puțin o2 decât respirăm noi în mod normal. Mulți oameni nici aproape de vârf nu ajung, fără supliment de oxigen. Alții, chiar și cu el nu pot urca. Sunt multe cazuri, când oamenii au decedat departe de a ajunge pe vârf, departe de frig insuportabil sau accidente, dar din cauza reacției organismului la lipsa de oxigen, aveau ori  accese cerebrale, ori pulmonare și nici nu reușeau ghizii să-i coboare la o înălțime ușor suportată de organism, în 2-3 ore erau morți. Continue reading “Into thin air (Everest) de Jon Krakauer”