A bătut la ușă. L-am privit ascuns, după ochiul mic de sticlă. Liniște. Poate nu aude că sunt acasă. Am reținut respirația, în speranță că va pleca.
Tiptil, m-am îndreptat în dormitor, am stins lumina. M-am culcat. Am încrucișat mâinile și le-am pus pe piept. Va pleca.
Peste fereastră se aud frunzele de vară. Cineva mă privește. Al 7-lea etaj, imposibil.
Dorul s-a sprijinit cu coatele partea cealaltă de pervaz. Nu mă ceartă. Așteaptă. Urăsc când face așa. Vrea să mă simt vinovat. Nu mai are rost să mă ascund.
M-am ridicat și am dat foc unei lumânări. Mă sprijin cu coatele partea asta de pervaz, îl privesc în ochi. Ne cunoaștem de ceva timp. Cică moartea nu există, atunci ne cunoaștem de o veșnicie. Știința a demonstrat ceea ce sufletu-mi cunoaște de secole.
Clipește rar, ca și mine. Are ochi negri. Nu se cere în casă. Nu e insistent. Îl urăsc pentru asta. Știe că imediat ce mă va presa, o să-mi servească ca motiv să stâng lumânarea și iar să încrucișez mâinile.
Tăcem. El vorbește cu mine, eu tot cu mine. El vorbește în mine. Eu vorbesc prin el.
Ok, intră. Vrei pe fereastră sau ca oamenii, pe ușă? Doar te-am rugat să nu mai vii…
Sau te-am rugat să vii? Nu mai știu.
Nu am mâncare. Nu mănânc. Îți pot propune ceai verde, negru. Vreau să mă tund. Vreau să bat în Makiwara.
—
Makiwara e prietenul meu apropiat. Permanent tace. Se bucură când o pun în cui sau o leg de vreun copac. Vorbesc doar eu cu ea. Trei sute, cinci sute, o mie. Vorbesc cu altă mână. Două sute, patru sute, opt sute. Cu fiecare atingere zâmbește tot mai mult. O iau subțioară, mergem acasă.
—
Doar te-am rugat să nu mai vii. Folos din tine?
Mi-e dor de tine. Sau cred că mi-e dor de mine, cu tine. Oamenii se mint. Le e dor de timpuri, de locuri, de oameni. Rahat! Lor le e dor doar de ei, de ei în acele timpuri, în acele locuri, cu acei oameni.
Fiecare secundă te îndepărtează de ele. Nu mai sunt ce am fost acu un pas în urmă. De cine mi-e dor? Dacă nici eu nu sunt eu. Iar eu sunt un infinit de posibilități a mine însumi. De cine mi-e dor? Nici tu nu ești tu. Ești un infinit de posibilități la fel a mine însumi.
Totul e în mine. Eu sunt totul. Tot pe ce pun mâna, spre ce expir, apa în care înot, aerul ce îl calc cu tălpile. Oamenii care nu-i cunosc, locurile care nu le-am văzut, sunt eu, fiindcă conștientizez că nu le-am văzut. Și nu le-am văzut doar în felul meu. Nimeni nu le-a mai văzut așa ca mine.
”Nimeni” nu există, în orice moment pot pune pe cineva în locul lui.
Oare de ce te-am chemat, Dorule? Tu nu exiști fără dorința mea. Nu vii fără chemarea mea. Ce parte din mine te-a strigat?! Spune-mi, să-i dau foc.
Și ce tot privești la mine? Beați ceaiul și freac-o din gară. Sau cel puțin spune-mi, de ce ai venit.
—
M-am ridicat de la masă. Am deschis ușa de la intrare. Am mers și m-am culcat, cu mâinile încrucișate pe piept.
Nu am auzit când a ieșit. Dimineața nu mai era.