Natura are totuși o forță copleșitoare de regenerare. Sunt locuri depărtate unde pădurile suportă defrișări și sunt orașe unde e suficient să-ți întorci puțin spatele, cum verdele din nou acoperă locuri aparent dominate de mâna și talpa omului.
—
În unul din weekendurile în care am mers acasă, în orașul copilăriei mele, am decis să fac o plimbare mai lungă cu fratele, spre acele locuri unde mi-am căpătat primele și majoritatea cicatricilor, ce au crescut împreună cu corpul meu .
Am trăit la bloc, până la vârsta de 12 ani. Foarte frumoși 12 ani.
Mergând de la casa noastră spre bloc, am urcat un pic în deal până am ajuns la unul din stadioanele orașului. Avem vreo 3-4 cred. Ca de obicei, am decis să nu-l înconjurăm, dar să mergem pe de-a dreptul. Acum că zăpada s-a retras de câteva săptămâni bune, iarba ia luat locul. Mare mi-a fost mirarea când cu greu am găsit gaura în gard pe unde treceam de obicei. Ea permanent greu se observa, dar era clar unde se află după cărarea bine bătută ce ducea spre gaură – o fâșie maro închisă ce străpungea covorul verde de iarbă. Cărarea parcă nici n-a existat. Am călcat deci prin buruian, am trecut prin gard. M-am bucurat că după 10 ani de când probabil mai făcusem acest traseu, am reușit să trec destul de ușor, fără să-mi trag burta sau să încordez fesele.
Imediat cum treci de gard, e un stadion de mărime medie, cu porți mari, fără plasă (acum au pus și plasă dar ce folos). Și acolo unde înainte, în fața porților era doar țărână uscată sau glod pe timp de ploaie, acum se ridicau spre soare fire verzi de iarbă. Acele locuri care erau înainte șterse de pe fața pământului de tălpile ghetelor noastre ca după explozii de bombe atomice, fără șanse de recuperare, acum totuși înfloreau în plină Primăvară. Toată vara, pe timp de vacanță, exact la ora 18:00 ne adunam de prin tot orașul, de la blocuri și case la sol. Jucam până de întuneric nu se mai vedea mingea. Nu jucam ca acum, pentru a face sport, pentru a transpira, pentru a fi sănătoși, pentru a ocupa timpul – jucam din plăcere, jucam cu nebunie, cu ceartă, cu bătăi, cu spargere de mingi în vârfurile gardurilor, cu dinți rupți în coate întâmplătoare.
Unde să fi fost acum toate aceste picioare, care trebuia să le schimbe pe ale noastre, ca iarba să nu crească pe acele locuri sfinte din fața porților?
În cel mai bun caz stau în vreun parc, cu un smartphone în mână.
Vin anii, și ajungi să repeți cuvintele părinților ”eh, iaca când eram noi mici”. Mai întâi în glumă, dar apoi începi a crede în propriile cuvinte, ca într-o dreptate irefutabilă.
—
Am mers mai departe. Pe drum i-am arătat lui Gicu de unde îi luam lapte când era mic, de ce borduri spărgeam borcanul în plasa ce o fluturam de distrat ce eram;
unde a mai fost o ”bisetcă” întreagă cândva și în cuvinte îi explicam cum arăta;
în ce parcuri am topit plumb din acumulatoare, care îl turnam în forme făcute în blocuri de cretă; de unde furam sârmă colorată pentru a înfrumuseța roțile bicicletelor; de unde am ”împrumutat” sârmă de cupru, pentru a face proprie legături telefonice între apartamentele vecinelor, doar cu ajutorul unor difuzoare și baterii electrice; de unde era mai bine să rupi crăcane pentru praștii; în ce subsoluri ne jucam de-a ascunselea;
din ce copaci am căzut și pe ce garduri mă învățam să-mi țin echilibrul; pe ce acoperișuri ne fugăream de-a războiul și în ce scări; pe timp ploios jucam „monopolis”.
Ne-am apropiat de bloc. Copacii dimprejur au îmbătrânit, ca și vecini de cândva. Coaja de pe crengi a devenit subțire, bolnavă, putredă. Multe din ele s-au rupt sub greutatea anilor și a înghețurilor din iarnă. Am plecat de la bloc când aveam 12 ani, de atunci au mai trecut alții 15.
Eram să scriu „am recunoscut”, dar nici nu uitasem:
#peretele alb, ros a clădirii cu transformatoare electrice, la care jucam „odno kasanie”, „tri bananî”. În care ne loveam cu putere, după ce băgați în anvelope de tractor sau „casimsot” eram împinși la vale de prietenii dragi.
#trotuarul din fața casei pe care iarna jucam hochei, mi-a rămas și un semn bun, deasupra ochiului stâng. După o lovitură bună, m-a cusut tata acasă, direct pe pat. Mama plângea mai tare decât mine. Iar vara jucam „pecari”.
#fostul oficiu ”GAI”, unde afară ne jucam vara de-a „galitca” și unde mai târziu intram prin subsol, ca să găsim dosare, cutii cu cerneală uscată de timp și mult praf.
#subsolul în care ne jucam de-a ascunselea, „vainușka” și simplu petreceam timpul.
#acoperișul blocului de 5 etaje, pe care ne fugăream și săream de pe o clădirea pe alta (ograda adăpostește 2 blocuri, unul la vreo 1.5 metri de altul), cu scopul sa ne stropim din sticlele pline cu apă sau să dăm cu praștia.
#grădina din spatele blocului, acum toată bombardată cu „prestroici”, înainte ne prindea bine pentru alimentare. În meniu era macriș, macriș și iar macriș. Uneori mai prindeam și prăjeam melci (odată a fost cred 😉 ). Iar delicatesul era zmeura, doar că riscam bătaie.
#„gorka” din metal, care ne-a servit și ca submarin, și navă cosmică, și lansator de mașini de viteză, bază militară, elicopter, vapor, transformer și rareori inclusiv „gorkă”. Era imensă și încăpeam mulți în ea. Acum, împreună cu vecinii și copacii a devenit micuță, gârbovită, ruginită.
#scara în care am trăit. am urcat pas cu pas până la etajul 5. Am trăit în apartamentul din față, 29. Acum e pusă ușă nouă. Mi-am amintit cel puțin un vecin de la fiecare etaj. Dar nu am să-i uit niciodată pe cei de lângă noi, la care, pe de o parte din firea mea brutală, pe de alta din deschiderea și căldura relațiilor de atunci, intram în casă fără a le bate la ușă. Am pus mâna pe scara micuță de metal care ducea pe acoperiș. Câte ori am urcat-o și coborât-o ca să întorc antena televizorului sau să ne întâlnim cu băieții. Vara, pe timp de ploaie, între etaje jucam pe beton „Monopoli” sau „Manager” i se mai spunea atunci. Băteam cărțile „ahlamon”, „durak”, „seka”.
Pe afară, în comparație cu copacii, iarba a crescut mare peste tot. Chiar și „gorka” a fost inundată. Acolo unde înainte erau bătute cărări, pe lângă garduri, copaci, trotuare, acum natura repede și-a recăpătat pozițiile. Doamne ce hărmălaie de băieți eram: Grișa, Vadim, Vitalie, Ion, Andrei, Vadim 2, Jănea, Andrei 2, Artiom, Andrei 3, Serioja, Colea, Mișa ș.a. Acum, afară, în fața blocului se jucau 4 fete. Ceva brusc s-a schimbat în „sămânța” moldovenilor. Nu mai are cine bate cărările.
—
Înapoi am luat-o pe lângă spital. Era un vânt strașnic. În ultimii zece ani, am reuși să uit de vânturile din Ștefan Vodă, ce nu știu odihnă. Am văzut garajele pe care vara mâncam poamă, delușorul pe care iarna ne dădeam cu sania. Subsolul unde am fost la Taekwondo. Parcul în care ne făceam corturi în pământ din carton și scânduri. Porțiunea de asfalt unde am sărit în gât, după ce am frânat brusc cu frâna din față a bicicletei mele sportive.
Mirosuri cunoscute, demult uitate apăreau ici-colo. În scara blocului, în parc, lângă o canalizație, în spatele clădirii. Nici urâte, nici plăcute. Mirosuri a mici bucăți de istorie, prăfuite.
—
Și totuși, iaca când eram noi mici 😉
~ Urmărește pagina “..mai mult emoții, decât cuvinte.” pe Facebook ~
Foarte frumos povestit, trist dar placut si melancolic, plin de caldura si blandete, ….frumos