Natura are totuși o forță copleșitoare de regenerare. Sunt locuri depărtate unde pădurile suportă defrișări și sunt orașe unde e suficient să-ți întorci puțin spatele, cum verdele din nou acoperă locuri aparent dominate de mâna și talpa omului.
—
În unul din weekendurile în care am mers acasă, în orașul copilăriei mele, am decis să fac o plimbare mai lungă cu fratele, spre acele locuri unde mi-am căpătat primele și majoritatea cicatricilor, ce au crescut împreună cu corpul meu .
Am trăit la bloc, până la vârsta de 12 ani. Foarte frumoși 12 ani.
Mergând de la casa noastră spre bloc, am urcat un pic în deal până am ajuns la unul din stadioanele orașului. Avem vreo 3-4 cred. Ca de obicei, am decis să nu-l înconjurăm, dar să mergem pe de-a dreptul. Acum că zăpada s-a retras de câteva săptămâni bune, iarba ia luat locul. Mare mi-a fost mirarea când cu greu am găsit gaura în gard pe unde treceam de obicei. Ea permanent greu se observa, dar era clar unde se află după cărarea bine bătută ce ducea spre gaură – o fâșie maro închisă ce străpungea covorul verde de iarbă. Cărarea parcă nici n-a existat. Am călcat deci prin buruian, am trecut prin gard. M-am bucurat că după 10 ani de când probabil mai făcusem acest traseu, am reușit să trec destul de ușor, fără să-mi trag burta sau să încordez fesele.
Imediat cum treci de gard, e un stadion de mărime medie, cu porți mari, fără plasă (acum au pus și plasă dar ce folos). Și acolo unde înainte, în fața porților era doar țărână uscată sau glod pe timp de ploaie, acum se ridicau spre soare fire verzi de iarbă. Acele locuri care erau înainte șterse de pe fața pământului de tălpile ghetelor noastre ca după explozii de bombe atomice, fără șanse de recuperare, acum totuși înfloreau în plină Primăvară. Toată vara, pe timp de vacanță, exact la ora 18:00 ne adunam de prin tot orașul, de la blocuri și case la sol. Jucam până de întuneric nu se mai vedea mingea. Nu jucam ca acum, pentru a face sport, pentru a transpira, pentru a fi sănătoși, pentru a ocupa timpul – jucam din plăcere, jucam cu nebunie, cu ceartă, cu bătăi, cu spargere de mingi în vârfurile gardurilor, cu dinți rupți în coate întâmplătoare.
Unde să fi fost acum toate aceste picioare, care trebuia să le schimbe pe ale noastre, ca iarba să nu crească pe acele locuri sfinte din fața porților?
În cel mai bun caz stau în vreun parc, cu un smartphone în mână.
Vin anii, și ajungi să repeți cuvintele părinților ”eh, iaca când eram noi mici”. Mai întâi în glumă, dar apoi începi a crede în propriile cuvinte, ca într-o dreptate irefutabilă.
—
Am mers mai departe. Pe drum i-am arătat lui Gicu de unde îi luam lapte când era mic, de ce borduri spărgeam borcanul în plasa ce o fluturam de distrat ce eram;