Nu era cu nimic mai bun decât alții. Încerca să nu uite asta. Însă era deosebit. Deosebit poate suna prea tare. Dar diferit la sigur.
Nu pricepea cum alți scriitori creau povestiri despre personaje inventate, când încă atâtea sunt de spus despre sine.
—
S-a trezit într-o dimineață posomorâtă. A deschis ochii. Realitatea a început să se strecoare ca prin ceață. În următorul moment și-a adus aminte unde se află – pierdut între albiturile mototolite, a unui pat obișnuit dintr-o pensiune la nordul Normandiei.
Era sâmbăta. A intrat în baie. A umplut palmele cu apă rece, pe care și-a aruncat-o peste față. Stropii s-au împrăștiat pe pereți, umeri, piept. A privit în oglinda pe care se prelingeau picăturile transparente. Nu se mai recunoștea. Nu că i s-ar fi schimbat cumva înfățișarea, dar interiorul său a trăit prea multe stări nedefinite într-un interval de timp restrâns. Și acum chipul reflectat în față i se părea complet străin. Apa se mai prelingea pe firile drepte și lungi a bărbii, ochii semi obosiți clipeau rar. Fruntea lată, albă, stătea deasupra sprâncenelor pronunțate, dar subțiri. Buzele pale, mici, abia de se vedeau de sub mustăți. Părul scurt de pe cap părea proaspăt tuns. Avea genele lungi, negre.
S-a rezemat cu mâinile de marginea lavoarului. A privit atent în oglindă.
– Și dacă ăsta nu e chipul meu, care ar fi cel ce m-ar reflecta mai bine? Dacă l-aș putea plăsmui din lut, cum ar trebui să fie? Să-mi tai barba? Sau să las părul mai lung? Trebuie să mă bronzez?! Sau să-mi repar dintele? Nu știu. Mă simt asemeni criticului ce aruncă păreri asupra creațiilor străine, dar habar n-are cum să aducă noul în lumea asta.