– A plouat.
– Adică nu, a turnat cu apă din cer.
– Nu, a căzut apă din cer.
– Ce contează? A plouat. Apă. Cer. Pământ.
“Să scriu… ca să scriu?” Nu-i place să facă lucruri care ar trebui să aducă plăcere, din obligație. Nu poate spune că urăște asta, fiindcă urăște cuvântul “ură”. Un cuvânt care trebuie exterminat din vocabular. Dacă ceva sau cineva nu-ți place într-atât de mult, atunci trebuie să-l eviți. Ura, e energie negativă ce te consumă și nu schimbă cursul lucrurilor. Atitudinea constructiv-indiferentă schimbă, cel puțin nu-ți consumă energia dătătoare de zâmbete.
“Să scriu… ca să scriu? Pot începe a scrie nimicuri și am să văd unde ajung.” Uneori ieși afară cu intenția de a te plimba. Nu vrei să ajungi undeva. Scopul nu e destinația, dar procesul. Ieși afară, te uiți în dreapta, te uiți în stânga și pășești înainte. Nu unde te duc ochii. Ochii sunt îndreptați în interior, privesc și analizează sufletul mic și ghemuit. Sufletul poate fi mic ca un bob de mac, ascuns undeva în regiunea sternului, în piept. Sau poate fi mare și ieși din corpul omului, fluturând cu aura sa în părți, ca frunzele uscate ale unui arțar în bătaia vântului. Ochii urmăresc cum sufletul se odihnește. Ochii conștientizează. Picioarele merg, iar peste un timp oarecare înțelegi că ai ajuns de unde ai pornit – la intrarea casei tale. Dar poate nici nu ai mers? Ai stat pe loc, ai urmărit sufletul. Ai rărit respirația. Și apoi ai ajuns acasă.
El știe că uneori e bine să scrie, ca să nu piardă deprinderea. Și urăște asta. Of, nu urăște, dar simplu nu-i place.
“Oare de ce îmi place atât de mult când plouă?” Ba am și poezii despre Ploaie. Una din ele paremise se numește “Purgatoriul”. E simplu – apa ne spală păcatele. Să fie asta unica cauză? Nu-mi place simplu să stau în casă să beau un ceai cald sau o cafea în timp ce se aud picăturile lovindu-se de frunzele copacilor și streșinile ferestrelor, cum unii formulează o scenă perfectă a ploii.
“Oare cât de weird trebuie să fie să porți ochelari de soare pe ploaie?” Vara de multe ori așa și se întâmplă. Intri în autobus, pârlit de soare, cu părul ars, cămașa fierbinte, pătat subțiori de proaspăta transpirație. Și ieși cu nori grei deasupra capului, ce apasă pământul prin culoarea lor întunecat-amestecată. Picăturile cad grele pe sticla neagră a ochelarilor și tu refuzi să-i scoți, fiindcă nu demult aveai motiv să-i porți. O încăpăținare naivă te cuprinde, totul e și mai plumburiu în jur din cauza sticlelor afumate, dar refuzi în continuare să te conformezi schimbărilor mamei naturii. Pe de altă parte, acolo departe, după geamurile ochelarilor, te simți încă la cald, încă transpirat și cu razele soarelui ce stăruie insistent peste proaspăta chelie dimprejurul părului rămas încă tânăr.
“Păcat de încălțăminte”. Asta e unica grijă pe care o are de fiecare dată. Plus, încearcă veșnic să ascundă telefoanele în geantă, din buzunarele exterioare în cele interioare. Vara cel mai des porți încălțâminte de pânză, deschisă și vai de curul ei când vin norii grei să răcorească aburii fierbinți de oraș.
“Și totuși, oare de ce îmi place așa mult ploaia?” Știu de ce. Posibil, e, când plouă – străzile sunt mai pustii. Iar aglomerațiile pe tine te obosesc. De asta îți plac ploile, ele curăță nu doar sufletul, dar și străzile.
Sunetul ploii uniformizează totul într-o masă comună. Dispare gălăgia obișnuită și neomogenă a capitalei. Și atunci, acest sunet comun se transformă în liniște.
“Săptămâna asta m-am trezit la 6 să merg la bazin” Am ieșit puțin afară și am stat pe o banchetă. Aerul era atât de curat – lipsit de căldură, de gaze, de sunete. În jur totul părea scăldat într-o lumină roz, a unui soare ce tot nu demult s-a trezit și încă nu a apărut pe cer, dar și-a trimis razele înainte să dea de știre că el vine. Dacă aș putea să mă culc măcar la 23:00 în fiecare zi, aș putea să mă trezesc la 6. Și atunci viața ar fi mai frumoasă, și mai curată – de gaze și de sunete.
“Vara dacă plouă, e bine să plouă mult” Urăsc când vara plouă puțin. Of, nu urăsc, dar tare nu-mi place. Pământul fierbinte transformă repede picăturile de apă în aburi. Și dacă până atunci ai trăit într-un cuptor uscat, acum te miști ca printr-o saună. Respirația devine grea, pielea antebrațelor se lipește de masă în timp ce tapezi, pe tot corpul parcă se așterne o peliculă ce încurcă pielea să respire. Și atunci începi să te sufoci și mori, mori, încet, mori. Dacă plouă, trebuie să plouă așa ca să spele orice urmă de căldură, să răcească asfaltul și cărările, blocurile și mașinile, inimile și mințile. E obligat să plouă așa. E obligat!
Urăște să scrie de dragul scrisului…of, nu urăște, dar chiar îi place! Fără scop, fără destinație. O plimbare pribeagă de cuvinte ce se strecoară agale printre picăturile de ploaie.
Nu era cu nimic mai bun decât alții. Încerca să nu uite asta. Însă era deosebit. Deosebit poate suna prea tare. Dar diferit la sigur.
