Nuvela ”Shogun” – post impresii.

“Leave the problems of God to God and karma to karma. Today you’re here and nothing you do will change that. Today you are alive and here and honored and blessed with good fortune. Look at this suset, it’s beautiful, neh? This sunset exists. Tomorrow does not exist. There is only now. Please look. It is so beautiful and it will never happen ever again, never, not this sunset, never in all infinity. Lose yourself in it, make yourself one with nature and do not worry about karma, yours, mine…”
― James Clavell [Shogun]

Înainte de a începe cartea nu am crezut că autorul mă va surprinde cu ceva, nu am crezut că cultura și experiența japonezilor va tulbura liniștea în mine. Spre fericirea și plăcerea mea nu a fost să fie.

La fel ca și Toronaga, unul din personajele centrale, James Clavell e un mare strateg. Creează confuzii, niciodată nu poți fi sigur ce va urma în celălalt capitol. Orice fapt scris, cât de neimportant, este ulterior folosit și servește drept detaliu important în asamblarea unui puzzle, rezultatul primit fiind victoria sau înfrângerea, viața sau moartea, rușinea sau dominația absolută. La fel ca subalternii și vasalii Lordului Toronaga, ești prins în plasa autorului, gândești ce vrea el să gândești, faci ce vrea el să faci, crezând naiv că sunt decizii ce-ți aparțin sau dictate de karma.

Prima jumătate de carte a demonstrat mult sânge, multă ferocitate, devotament, curaj și disciplină. Viața samurailor e o luptă continuă, moartea nu-i urmărește pe ei, așa cum ar fi într-un roman european sau american; ei urmăresc moartea, o caută, o venerează.

Împreună cu personajul principal – Anjin-san, am încercat să înțeleg cultura și felul de a trăi al samurailor. Chiar dacă eu, față de Pilot, am mai luat cunoștință cu istoria acestora, am rămas perplex la mai multe relatări. Spre sfârșitul cărții, la fel ca personajul central am devenit confuz: ceea ce la început mi se părea strigător la cer, acum găsesc normal sau puțin straniu. Iar vechile-propriile principii și-au pierdut valoarea.

Indiferența cu care privesc samuraii viața lor și a celorlalți îți dă fiori. Cruzimea cu care de multe ori își tratează inamicii sau slujitorii pare exagerată. Fierberea de viu a unui om, tăierea capetelor, mâinilor, darea ordinilor de ați omorî proprii copii, etc. Și totuși, cum mi-a spus vărul: ”un sistem integrează și elemente bizare, inutile sau chiar aparent distrugătoare, dar ele creează echilibrul care permite existența sistemului”. O verticalitate atât de pronunțată, o dezvoltare culturală și economică nu ar fi avut același succes pe acel petic de pământ fără elementele atât de dezgustătoare culturii și religiilor Europene. Spun religiilor fiindcă pe parcurs am realizat cât de mult este șlefuită societatea noastră de dogmele religioase. Când am încercat să închid ochii la ”porunci”, totul a devenit mai clar, mai acceptabil.

Deși luptători fioroși și iscusiți cu armele reci, cele mai mari bătălii samuraii și le dădeau pe terenuri imaginare, împletind scenarii, schimbând permanent planurile, utilizând tot felul de pârghii, informații secrete, clișeele culturii japoneze și a codului bushido.

“Shogun” nu a fost o descoperire întâmplătoare. Am căutat-o. Totul a pornit de la “cum se cheamă filmul cela din copilărie, cu un englez bărbos trăind între samurai?”. Mă bucur că am uitat filmul atât de tare, că înainte de a trece primele 20 de pagini încă credeam că Shogunul va deveni John Blackthorne, pilotul navei olandeze. De fapt totul a pornit încă mai devreme – odată cu anii de practică a artelor marțiale; am căutat să regăsesc valorile și principiile înnăscute, dezvoltate sau copiate în literatură.

E complicat să fac o listă ierarhică cu calitățile care se întâlnesc în carte și le admir. Nu pot spune că una e mai importantă decât alta. Din ce cauză simplu am să le enumăr:

Răbdarea – una din calitățile care o stimez cel mai mult într-un om. Mă înnegresc înăuntru când la ședințe sau în simple discuții o persoană pune o întrebare și întrerupe răspunsul la jumate. Nu în zădar se spune “cu răbdarea treci și marea”. Răbdarea este cheia spre dezvoltare, spre perfecțiune. Din nuvelă – “patience means holding back your inclination to the seven emotions: hate, adoration, joy, anxiety, anger, grief, fear.”.

Puterea cuvântului – în carte apar documente, dar de cele mai dese ori totul se reduce la promisiunile orale – ”cuvântul unui samurai”. Când mă gândesc de câte ori își schimbă oamenii dimprejurul meu  promisiunile, părerile, acțiunile. O fac așa, gratuit. Gratuit își cer și scuze. Cuvântul în aceste arii valorează puțin. Dar înapoi la carte…

Devotamentul orbesc. Așa cum nu sunt adept al extremelor, îmi place devotamentul “cu măsură”, unul rațional. Deci îmi place cam 2/3 din această calitate. Dar pentru a exista sistemul samurailor, era nevoie de 100{6e6e7e4a7a81bd37c04d0033ae6157d0a7fc5cebe95b016083e7f592fdc678a1}.

Separarea evenimentelor, emoțiilor, sarcinilor. Fiecare lucru are compartimentul său, fiecare este analizat separat. Nu se permite influențarea deciziilor de către emoții. Orice are timpul său: în timpul vacanței se odihnește, în timpul serviciului se lucrează, în timpul războiului se luptă, pentru păstrarea armoniei interioare – wa. Această calitate le permite să o creeze  pe următoarea:

Trăiesc cu ziua de azi. Tot I-netul acum e plin cu sintagme asemănătoare, dar puțini o fac cu adevărat. Japonezii încă cu vreo 600 de ani în urmă reușeau bine. A trăi cu ziua de azi nu înseamnă lipsa planurilor și viselor, dar presupune omiterea obstacolelor incerte și paranoiei din calea fericirii curente.

Setea de cunoștințe. Tot ce e nou trebuie analizat. Ce e folositor – învățat, documentat, aplicat.

Curățenia – în casă, afară, în suflet, a corpului. Posibil la acel timp era poporul care făcea cele mai multe băi pe an și pe cap de locuitor.

Nu ar fi corect să spun că totul mi-a plăcut, aici sunt unele momente mai puțin plăcute: șiretenia ascunsă – nu erau tocmai oameni sinceri, plăcerea și setea de sânge, seppuku (sinuciderile) de multe ori inutile, aprecierea joasă a femeii, nerecunoașterea dragostei.

După calculele mele, 20 min pe zi de citit, în engleză, cartea trebuia să fie finisată aproape în cinci luni, însă mi-a luat doar 2. E foarte captivantă, am început să port nuvela cu mine acasă, sa citesc seara și în weekend-uri, în vacanță și transport.

Aspirtorul

Nu mă pot odihni sau lucra într-un mediu murdar, fie dezordonat. Chiar și dezordinea trebuie să fie controlată și izolată.

În birou, curățirea mesei de lucru pentru trei minute ajută bine să te îndepărtezi de la viața personală, să faci o pauză în vid, pentru a reveni proaspăt la datorie.

Un alt hobby – să găsesc soluții simple la probleme relativ complicate sau incomode.

Cea mai recentă – Aspirarea prafului în apartament.

Îmi place să aspir în casă, e metoda preferată de a face curat. Mai puțin să spăl pe jos, încă mai puțin să șterg praful – prea multe chițibușuri de mutat din loc.

De când am plecat din casa părintească am distrus mitul “Sâmbăta – ziua curățeniei”. Pot face curat marți, duminică, împreună cu sâmbăta sunt cele mai populare zile de a face trăibil cuibușorul.

De obicei pot face curat de două ori înainte de a goli coșul aspiratorului. Cu timpul am observat că cea mai mare barieră de a începe curățenia este anume pregătirea “aparatului” pentru lucru. E unul relativ nou, nu e suficient să-l scuturi, trebuie periat filtrul cu multă perseverență, pentru asta de mers la gunoiște, te faci de praf până în fundul nărilor, trebuie să faci duș și mai mult durează pregătirea decât procesul în sine. În următorul moment te trântești pe pat cu gândul că nu a fost să fie azi ziua aspiratului.

Soluția mea simplă a fost să fac această procedură după ce aspir nu înainte. După ce termin curățenia sunt transpirat, murdar, e o plăcere să faci o plimbare și să scuturi praful din filtru, respirând pe ici și colo câte un gât de aer aproape curat. Iar când peste o săptămână sau două (sau trei uneori) se trezește gospodarul în tine, poți imediat să te apuci de treabă fără a învârti în cap coșmarul prin care ai fi trebuit să treci.

La treabă!

Mită la drum

Nu știu șini și cum se uită la mită.

Știu că mulți se gândesc că e pedeapsă de la Dumnezău peste șoferi. Metodă mârșavă de a hrăni familiile polițailor.

Niciodată nu am fost oprit pe nedrept și chiar dacă uneori slujutorii lejii se ascundeau pe după copaci, oricum mă opreau pentru vreo încălcare. Odată am mers pe contrasens. Odată am mers cu 76km/h printr-un sat. Și cam atât. Puțin, nu? Mie mi se pare puțin.

Prima dată a trebuit să achit 400 lei și am achitat 200 în aceeași zi la casa băncii. A doua 600, nu aveam cash, am împrumutat și am achitat 300 în aceeași zi la casa băncii.

De ce nu dau mită? Nu voi nega, nu pot da și bla bla bla, onoare, scârbă și mărjeli. Nu am dat mită, fiindcă am vrut să achit full price, să-mi asum toată responsabilitatea, benficiind doar de reducerea primelor 72 ore (cred că-s 72). Doar așa mă pot motiva/pedepsi pentru a nu mai încălca regulile pe viitor, nu de dragul domnului locotenent Căldare, dar fiindcă mie frică de viața și sănătatea celor din afara și interiorul mașinii.

Apropo, așa mi se pare și mai cost efficient. Mai bine 2 ori câte 200, decât 15 câte 50 lei.

Și altceva, timpul câștigat, chiar dacă mergi cu 150 km/h ai să aduni maxim 30 min în minus – în țara asta de “azvârlă un băț de la un capăt la altul”. Și Dumnezău cu tine, depășăști’mă! DAFAI DASFIDANIA!

P.S. mii de scuze iubitorilor și păzitorilor gramaticii și ortografiei limbii române.