După ce m-am întors, întrebările primite le pot împărți în două grămezi: “cum e acolo?” și “cum ție Chișinăul acum?”.
“Șoc cultural” – un termen care l-am auzit prea des ultimele două săptămâni. Prostii, cum am criticat mizeria și dezordinea, așa am să continui. Nu “ieri” a început să-mi displacă modul în care este gestionat spațiul public la noi.
—
După ce am coborât din avion, aeroportul nostru era greu de confundat. “Militari” ce stau și supraveghează rândurile de oameni înainte de ghișeu, parcă ești la grădiniță sau prin Rwanda undeva. Doamna care controlează actele ce nu știe să salute, iar la Bună seara al tău zâmbește strâmb, de parcă am păcătuit îndrăznind să o trezesc din somnul cel de moarte. Afară taxiști, ce după 3 ori le spui “Merci Domnule, am chemat deja mașină (care nu mă jupoaie cum o faceți voi)” vin și-ți spun “dar poate o anulezi?”… Trebuie să fii orb, surd și prost ca să-i confunzi pe toți ăștia cu altcineva decât “con-sătenii” tăi.
M-a întâlnit fratele. Așa cum mi-am mutat traiul la Ciocana, am mers pe Muncești. “Aroma florilor de primăvara” a umplut mașina 14428, iar eu m-am grăbit să ridic geamurile în sus, să nu fiu înădușit de “șocul cultural”. Fratele m-a întrebat imediat cu zâmbet pe față “nu cum, te simți ca acasă?”. Am rămas mut, și îmi era greu să vorbesc în continuare, aveam grijă să nu-mi pierd vreun rinichi la următoarea lovitură a roții în vreo groapă.
Totuși, eu m-am așteptat să am reacții mult mai proaste. Să fiu dezgustat. Să înjur.
Nu. Am rămas în continuare mut.
Mare mi-a fost mirarea când și după 3, și 4 zile, am acceptat totul așa cum este. Și îmi pare rău că nu am așteptări mai mari de la acest oraș și popor.
—
Alta mi-a fost mirarea. Fiind peste hotare, credeam că odată venit o să-mi lipsească infrastructura, programul cultural bogat, arhitectura îngrijită, însă odată ajuns am simțit cu totul alt dor.
Nu vreau să vorbesc despre transportul public municipal, politicieni, clădiri, străzi, chioșcuri, billboarduri, etc. Vreau să vorbesc despre oameni.
Nu pot exprima printr-un cuvânt acea caracteristică comună a cetățenilor noștri, printre care ești și tu dragă cititor, și eu, ce mă sugrumă îndeosebi ultimele 14 zile. Dacă ar fi să enumăr mai multe, aș zice: agresiune, aroganță, nepăsare. O zi acasă e împânzită de conflicte, micro și macro. Nu neapărat toate îndreptate spre tine, la multe ești martor, dar doare nu mai puțin.
Hai să vă descriu o zi de miercuri: în maxi taxi a urcat o doamnă, care supărată că șoferul nu a oprit lângă unghia degetului mare a piciorului ei drept, a stat să-l certe, că a făcut-o să meargă 5 metri… La servici, tot nu s-a rezolvat fără o ceartă bună, deja cu participarea mea nemijlocită… După ce, am mers la bazin. Doamna care răspundea de primirea oamenilor se purta cu o femeie care a venit prima dată și nu cunoștea procedura, mai rău decât te-ai purta cu o vită la cireadă. Cu fața noduroasă de încruntări. Cu aere grele de beșini. Ea era regină în propria împărăție… În apă un bărbat de vreo 40, care înoată cum înoată, se supăra că îl tot depășesc. Aici s-a ajuns la întindere de mâini și explicare care sunt regulele rutiere în apă. (de mâini nu am tras eu). Cu dispoziția iar stricată, am mers la sala goju-ryu, unde trebuia să se înceapă antrenamentul. Lipsit din țară, am mers să-mi văd profesorul și colegii (eu cu o traumă încă nevindecată doar privesc). Am reușit să stau de vorbă cu Sensei vreo 15 minute. M-a întrebat cum sănătatea și cum Suedia. Nu am putut să mă abțin de a zice “Sensei, trei luni, în orice anturaj, la orice oră, nu am simțit niciodată pic de agresiune, nu doar în formă deschisă-exterioară, dar și în interior, la nivel intuitiv nu am perceput vreodată vreun pericol. Deși eram între oameni complet străini”. Am discutat multe, iar concluzia a fost cam aceași la care ajungem de fiecare dată “nici un partid, nici Europa nu va schimba Moldova și moldovenii. Schimbarea va veni greu, poate în 100 de ani.”.
Am stat să urmăresc antrenamentul. Ciuleam urechea la fiecare cuvânt și holbam ochii la fiecare demonstrație. Abia visez să mă întorc.
După am mers în oraș să mă întâlnesc cu un om drag. În troleu, un fost militar discuta pe toane înalte cu taxatoarea ce curvari sunt politicienii și ce prostii sunt războaiele la care a participat. El nu e vinovat, dar eu am mai înghițit o lingură de energie negativă.
E doar o zi. În următoarele se schimbă personajele și decorul. Există și momente luminoase, cu oameni frumoși. Dar sunt puține. Sau cele negative țin să eclipseze pozitivul ce se întâmplă.
Pot trece peste gropi, peste putoarea Botanicii, peste transpirația din maxi taxi, dar nu pot trece peste ură, indiferență, agresivitate, aroganță, bârfe, demagogie.
—
De ceva timp, încerc să înțeleg cauza fundamentală de ce trăim în rahat, ca niște porci. Cea mai bună caracteristică despre moldoveni se găsește în bancul despre 3 ceaune în iad, unde cel cu moldoveni nu e păzit de nimeni, fiindcă “dacă încearcă să evadeze unul, restul îl trag înapoi”.
Încă nu am găsit răspunsul potrivit, dar cred că nu voi greși dacă spun, cauza nu e lipsa de zăcăminte, teritoriu, de minte. Cauza e lipsa bunăvoinței. De aici vin toate aceste fețe înăcrite. De aici vin șoferii care nu știu să oprească lent la 5 metri de zebră în fața pietonului, dar brusc la 30 cm de genunche. De aici vine datul de mită. De aici vine luatul de mită. De aici vine cultura generală de a fura țara de către cei care o conduc. Se zice că Moldova e o țară săracă, că nu are potențial. Pe naiba. De ar fi așa, nu existau toți acești suge-sânge pe spatele ei. Potențial și avere este, ea simplu e canalizată în buzunarele celor care nu au răbdare să facă ordine, că le va veni și lor ”bine”; dar încearcă să o stoarcă pe sub masă, că viața lor e scurtă și mai prețioasă. De altfel, le-ar ajunge la toți.
Oamenii sunt zombați. Și nu vor să cedeze, nu vor să se oprească din acest carusel al urii și invidiei, pentru a zâmbi puțin. Nu generalizez, sigur nu toți, dar mult prea mulți își fac cruce și înjură după colț; pupă mâna popei, iar apoi curul unui administrator public; se bat cu pumnul în piept că sunt “moldoveni harnici”, dar caută cum să rupă coada hârlețului dimineața, ca apoi o zi să-l repare. Moldovenii sunt harnici? Să vedeți voi cum lucrează japonezii, americanii, chinezii.
—
Da, s-ar spune că fețe acre vin de la necazuri. Dar eu nu mai știu ce a fost mai întâi, găina sau oul. Poate la noi necazurile vin de la fețe acre?
P.S. mai era și a treia întrebare pe lângă cele două grămezi “te duci iar din țară?”.
A doua zi in MD, prospat intoarsa dupa 7 luni dintr-o tara in care politetea e un mod de viata, era cat pe ce sa fiu calcata de un sofer de maxi-taxi care mana cu vreo 100km/h. Normal ca nu si-a cerut scuze, eram vadit speriata, reactia astuia a fost, o injuratura din asta *** masii. Socant mod sa realizezi ca esti acasa!
mda, păcat, cunoscută senzație.
A fost un fel de “Bun venit acasa!”
Deşi inteleg şi compătimesc aceste adevăruri, sunt bucuroasă să afirm ca nu le pot impărtăşi. Poate pentru că atunci când vin acasă folosesc rar transportul în comun, şi chiar si asa, cel mai adesea e cel de la oraş spre sat; dar desigur asta pentru că acasă tot timpul mă aşteaptă parinţii mereu veseli si plini de viaţa, rudele care mai de care mai glumeţe şi şotioase, chiar şi băbuţele din mahala se bucură mereu să ne vadă, şi întotdeauna întreabă cu gura până la urechi “Ce mai face Bucureştiul?”, şi mă mir de fiecare dată că deşi sunt sigură că nu le e uşor, când le întreb eu cum o mai duc, ele niciodată nu spun că le este greu. Dar probabil sunt pur şi simplu eu mai norocoasă cu aşa oameni minunaţi 🙂
oameni minunați chiar sunt mulți și îi prețuiesc mult.
Probabil pentru ca vii din Bucuresti unde fetele deseori sunt chiar mai acre decat in Chisinau si agresivitatea nu e mai putina ( trebuie sa recunosc totusi ca vanzatoarele de Bucuresti le dau clasa cu brio celor din Chisinau). Pentru mine Chisinaul dupa Bucuresti din multe puncte de vedere e o gura de aer proaspat. Bineinteles atunci cand nu folosesc transportul in comun si cand interactionez putin cu alta lume decat rudele si cunostintele. Macar nu aud “p**** mea” la tot pasul si alte minuni de ti se usuca urechile si in general nu e atat de multa mizerie. Da, stiu, Bucurestiul are zone extraordinar de frumoase care sunt curate dar ele sunt exceptii, eu nu locuiesc in Primaverii din pacate. Cine stie daca voi mai avea celeasi impresii despre acasa atunci cand voi veni din alt colt al lumii.
Of,,,,cit adevar in tot ce ai scris,,,,dar ai scapat ceva in articolul tau si anume “ospitalitatea mitica a moldovenilor”. Ma bucur, pentru Natalica de vecinii binevoitori. Eu in schimb ajunsa in mahalaua copilariei, la rindul meu cu copii deja, nu s-a indurat nimeni sa imi ofere o cana de apa rece, mie sau celor doi piciuleti, cind afara erau 40+. Nici vecina care merge duminica de duminica la biserica si am fost la ea de mii de dori dupa te miri ce………
“credincioșii” la noi în țară e o temă aparte )))
Incearca sa bordezi aceasta tema. Eu n-as putea s-o fac, sunt foarte inraita pe tot cu ce se mananca credinta…Multi pot spune ca e pacat…dar alegerea mea e sa-l am si sa fie numai al meu…
Admir decizia ta de a-ti dedica ceva timp pentru a ticlui un mesaj cu argumente si exemple. Pina la urma, cum spunea Arhimede “dati-mi un punct de sprijin, si voi rasturna pamintul”, iar parerile bloggerilor nu le percep altfel decit sprijine in toata firea pentru a sensibiliza blogosfera si cititorii.
In acelasi timp, cu tot respectul, mi se pare ca n-ai facut altceva decit sa imparti, la rindul tau, emotiile negative pe care le-ai primit! Ai demonstrat prin propriul exemplu ca din toata gama de emotii care ai trait-o (ca doar ai mentionat ca ti s-au intimplat si lucruri bune) ai ales sa pui accentul pe cele negative.
Eu eram una din moldovencele tipice in manifestarile mele in public – ma potriveam perfect definitiei “суровая”. De cind m-am mutat intr-o alta tara a trebuit sa lucrez (da foarte mult) sa scap de expresia incordata a fetei pe stada. Nici nu imi dadeam seama ca sunt incruntata! Acum primesc o placere incredibila cind simt ca manifestarile fizice, gen zimbet sau relaxarea fetei, pot influenta dispozitia interna.
Nu ma simt in drept sa ii invat pe altii, dar ma bucur mult cind vad fetele lor mirate cind aud de mica mea victorie asupra muschilor faciali 🙂
bună, mă bucur mult că ai reușit să începi a zâmbi fără motive speciale. eu încă lupt cu mine însumi să o fac cât mai des. nu am scris despre emoții pozitive, fiindcă fizic, când scrii un articol, din modesta mea experiență, dacă înceri să abordezi mai multe subiecte, se primește o “cașcă malașcă”. de asta am menționat că sunt și oameni frumoși, și momente plăcute, dar sunt puține și nu am intrat în detalii, fiindcă tema principală a fost fețele acre, iar morala că e bine să zâmbim mai mult 🙂
So true
scuza-ma dar la cat te-ai reintors acasa, in R.Moldova?
adica cit timp am lipsit?
în schimb, crescând în așa condiții putem face față situațiilor de criză, cu alte cuvinte suntem ”стрессоустойчивые” 🙂
să știi că noi mai prost reacționăm la stres, fiindcă nu știm și nu avem soluții. pe câd străinii stau mai liniștiți, conștientizează că se va rezolva…
Cand am venit sa vizitam Moldova cu un prieten neamt, vamesii au fost atat de porci, incat omul a intrebat speriat daca de la granita incolo mai sunt in vigoare drepturile omului. Ce s-a intamplat mai apoi, in cele 10 zile petrecute pe “piciorul de rai” – face parte din aceeasi categorie – a nesimtirii.