Arta prin muncă

daliPrimăvara 2013 mi-a zâmbit cu ocazii frumoase de a vizita muzee și galerii de artă.

De la antică până la post-modernistă, arta mi-a umplut golurile și mi-a transformat neștiința în întrebări. Întrebări la care caut răspuns.

Am admirat și analizat tablourile, sculpturile, compozițiile cu ochi neantrenat, liber de tiparele unei școli, de sfaturile unui profesor. Am încercat mai mult să le simt, decât să le vizualizez.

M-aș fi mințit pe mine însumi dacă la unele nu mi-aș fi pus întrebarea “ce caută oare asta aici?” în muzeul național suedez sau modern, etc. Unele opere mi s-au părut dea dreptul umile.

După mai multe încercări de a-mi înăbuși indiscreția cu valuri de modestie, am acceptat – eu pot desena/sculpta/fotografia, mai bine.

M-am gândit. Ceva la mijloc îmi scapă.

În principiu mulți autori aveau prezentate colecții. Zeci de opere din sute create în timpul vieții. Și atunci, privind de sus “tabloul” general, am început să văd frumosul în acele opere. Frumosul nu era creat de talent. Poate în unele cazuri originalitatea stârnea interes. Dar cel mai des altul se arăta a fi motivul apariției acestor lucrări în observațiile criticilor și în galeriile muzeelor.

Secretul constă în muncă și consistență, perseverență.

Am văzut de exemplu sute de fotografii al unui autor făcute în zeci de locuri ale lumii. O fotografie în sine nu reprezenta deosebit interes și valoare. Dar colecția în întregime e un tezaur. Puteam vedea, mergând de la un perete la altul, în fața ochilor, cum dânsul a parcurs zeci de mii de kilometri, cu aparatul și pelicula subțioară, urmărind viața băștinașilor, tradițiile, diferențele și asemănările. Cum a imortalizat pentru mii de ochi, ce urmau să vadă mai târziu, scene din viața unor oameni simpli sau mai puțin simpli. (la fotografiska)


Talentul poate atrage atenția publicului. Doar munca asiduă poate aduce aprecierea secolelor.

Cazul lui Michael Angelo, Van Gogh ș.a. sunt excepții în care munca s-a întâlnit cu talentul. Însă și aici, cine știe dacă Dali ar fi fost considerat geniu dacă s-ar fi oprit la prima sa operă. Ce îl face diferit pe un geniu de un nebun, dacă nu insistența și munca conștientă prin care acesta naște operă după operă, astfel uneori formând un curente noi.

Vorbind despre așa nume renumite, lucrurile par de la sine clare și de aici banale. Însă referindu-mă în paralel la o mulțime de alți artiști recunoscuți doar de nișe înguste, importanța muncii și consistenței își recapătă valoarea. Mulți din ei nu neapărat au creat ceva deosebit printr-un singur act, dar devotamentul și efortul depus dea lungul anilor a adus roade și aprecierea specialiștilor.


Umblând bludnic prin coridoare, mi-am confirmat – omul e ceea ce face, nu ceea ce gândește, dorește sau ceea ce e vorbit de alții. Atunci în colțuri de camere am început să văd frumosul; nu al artei, dar al pasiunii și muncii. Când faci ceva de mii de ori, kata de exemplu, și privești dintr-o parte la unul care o prezintă, poți vedea în fiecare mișcare transpirația anilor, atenția și timpul investit în cele mai mici detalii. Și nu contează că de fiecare dată, ai să vezi aceeași kata, fiindcă aceeași nu există, așa cum nici calea spre ea nu poate fi identică de la unul la altul.

P.S. Uneori îmi mai dau seama ce nu le ajunge moldovenilor ca să ajungă un popor glorios – răbdare. Încă de cu mai mulți ani în urmă, când rodeam ceaune acasă la mama, am observat un fenomen destul de simplu. Rozi, rozi, rozi o pată arsă și neagră. Ai impresia că nu iese nimic. Te gândești că metoda e greșită, instrumentul nu e potrivit sau vechi, detergentul nu e calitativ. Și capul începe ați fugi în alte părți – caută soluții “inovative”, asta în popor se mai cheamă – futere de cap sau a fute capul. Dar secretul e unul simplu – trebuie să mai rozi. Și peste un timp începe să funcționeze. Roadele încep să apară, și fundul strălucitor al ceaunului începe să-ți zâmbească.

Așa e în țară. Se apucă să facă ceva și dacă vede că în jumate de minut, oră, an nu se primește, începe să meargă pe contra sens, să dea mită la profesori, părăsește sala de antrenament, divorțează, strigă la copil, claxonează, fură milioane de la oameni care nici ceaune nu au, mint, omucid.

P.P.S cu răbdarea treci și marea. Iar cu munca poți să ajungi și în galerii de artă. pup.

Cirque du Soleil – farmecul detaliilor

cique du soleil“Cirque du Soleil”, este un “titlu” care, la alături de Apple sau Dalai Lama trebuie să fie cunoscut de toți. Îmi place când le povestesc oamenilor că am fost la Cirque du Soleil “ieri” să mă întrebe ce spectacol am văzut, nu “ce este Circ de Solei?”.

Nu am să vă povestesc ce am văzut, nu are rost, nu voi fi în stare. Am să povestesc ce am simțit, făcut și vrut:
[recomand insistent să ascultați cât citiți – Cirque du Soleil – Alegria. e soundtrackul spectacolului Alegria]

am râs cum nu am râs demult. Sincer, cu gura mare, cu plămânii grei, cu batere de pumni în genunchi. Am râs așa cum râzi când te uiți prin părți să te asiguri că și restul o fac, că nu ești nebun. Nu am știut – clovnii mai sunt în stare să facă un adult să-i fie rușine în fața copiilor, fiindcă e isteric și face mai mare gălăgie decât ei la fiecare glumă. Aș vrea să-i chem la înmormântarea mea, ca oamenii să aibă doar lacrimi de râs și să-și ia rămas bun roșii pe față de chicoteală.

vroiam să mă ridic de pe scaun, să fiu obraznic și să sar cu acrobații pe trambuline. Să mă rotesc în spațiu ca o minge neuniformă. În acele momente nu înțelegeam de ce omului să zboare, el poate atât de frumos sări și cădea înapoi.

vroiam să mă ard la torțele fachirilor. Să rotesc sferele de foc până se vor contopi într-un cerc și vor lumina fețele gurilor-căscă.

să stau lângă doamnele care cântau live, să îngân cu glasul meu de leu de mare notele ce făceau să se miște atât de dulce ciocănașul, nicovala și scărița în unison. Să bat împreună cu toboșarii ritmuri ce îndeamnă la acțiuni și curaj!

vroiam să fiu aruncat de la înălțimi, să falimentez de a fi prins de colegi și să cad în plasa de siguranță.

mă speriam să văd asiatele care duc lipsa sistemului osos, aveam impresia că își rup coloana vertebrală doar ca să ne facă pe noi, niște muritori, să muțim de emoții. Eram sigur că nu se mai ridică, iar dacă o face, sigur cade în partea opusă, ca un chibrit rupt la mijloc. Nu e cu putință să stai drept după ce ți-ai fracturat vreo 4 vertebre  complet. Șarpele ar muri de rușine alături de ele, fiindcă nu s-ar simți suficient de plastic.

aș vrea să lucrez alături de ei. Să-mi permită cel puțin să le aduc apă, să le pregătesc costumele, să instalez scene, iar în schimb să mă lase să-i admir, să-mi arate uneori cum se face, să râdă de încercările mele infantile.


Nu în zădar am menționat la început Apple.
Ce face “Cirque du Soleil” deosebit? Detaliile!

Există și alte trupe tari în acrobație, etc.

Simți cum fiecare componentă a spectacolului a fost planificată, testată, adusă la perfecțiune. Îmi place deosebit să spun “spectacol”, fiindcă asta este, nu e circ. Ai muzică, și nu una simplă, dar vie, instrumente în scenă, și voce vie. Iar vocea nu stă undeva ascunsă, dar e parte din scenariu, e unul din personajele povestii.

De câte ori se interpretează un număr, backgroundul e viu, ai indivizi mascați dezgustător care se plimbă, stau culcați pe un colț de decor, se luptă între ele, se holbează la spectatori, creează o atmosferă împlinită.

Lanțul subiectului se păstrează pe tot parcursul spectacolului, ai clovnii care încearcă să repete cele făcute anterior de bărbații cu 8 rânduri de mușchi pe abdomen, 8! Te piși pe tine de râs…

Vezi costume bine asortate, o scenă bine gândită, iar participanții niciodată nu fac ceva pur și simplu. Nu ai impresia de: a ieșit pe scenă, a interpretat, a plecat. Totul e cursiv, ai introduceri lente și plecări bine înscenate.

Permanent vezi oameni care ai impresia că nu fac nimic, egoistul din tine se gândește că ăștia sunt plătiți în zadar, dar ei fac parte din poveste, din decor. Detalii…


Când priveam totul cu sufletul la gură, imediat vedeam două scene. Cea din față și cea din background. Vedeam zile și nopți de antrenamente. Atunci când eroii sunt îmbrăcați în haine mai puțin lucioase și mai mult comode. Atunci când repetă de mii de ori același exercițiu. Vedeam cum exersează să falimenteze, pentru a nu face spectacolul perfect, pentru a face fetele să-și muște buzele cărnoase. Urmăream cum clovnii dau sfaturi jonglorilor ce interesant se mai poate de făcut cu 7 mingi; cum regizorul, care posibil era unul din cei care nu făcea nimic în fața spectatorilor, îi adună pe toți și le spune “și acum, de la început!”. Îmi apăreau în față – fracturi, medici, bere, sex , familii, călătorii, avioane, camioane cu echipament, contabili, specialiști comunicare cu publicul…și iar reveneam la fața locului, râdeam, mă băteam peste picioare, amorțeam în așteptare și mă bucuram de viață.


Undeva departe de gropi, guvern, alegeri, viața poate fi frumoasă. Îmi doresc să aducem frumosul la noi Acasă.