TAIKO – an epic novel of war and glory in feudal Japan

taiko-eiji-yoshikawa“When you are looking out from the midst of a large mountain, you can’t understand how big the mountain truly is.”

Așa cum ai cumpăra primul iPod și ești tentat apoi să iei iPhone, MacBook, iPad; la fel eu, după ce am citit Musashi scris de Eiji Yoshikawa, am fost tentat să încerc alte opere de-ale autorului.

Taiko: An Epic Novel of War and Glory in Feudal Japan” este un roman scris pe baza evenimentelor ce au avut loc în anii 1500-1600 în Japonia.

Toyotomi Hideyoshi, supranumitul Taiko, s-a născut într-o familie săracă de samurai, a crescut fără tată și a pornit cariera s-a spre “Japan’s second “great unifier”” de la un simplu vânzător ambulant. Prin curaj, sinceritate și o capacitate strălucită de administrare, acesta a ajuns de la poziția de purtător a sandalelor conducătorului său Nobunaga, la cel mai îndrăgit general al său doar în zece ani, cucerind încrederea și aprecierea acestuia, dar totodată și invidia căpitanilor apropiați lordului. Așa a sărit de la un post la altul, datorită succeselor demonstrate – responsabil de bucătărie, apoi de cazarme, de lemne şi încălzirea palatelor, de grajduri, a unui detașament de zece soldați, până la o aripă a armatei de 50-80 mii de capete.

În prima treime a cărții, deși interesantă, am conclus că nu e pe atât de utilă, precum a fost Musashi, din care am desprins multe atribute ale self developmentului unui luptător. Însă odată cu creșterea personajului principal în roman, a început să crească și înțelegerea mea asupra accentului pe care îl pune autorul în această operă.

Dacă în ”Musashi” vedem cum eroul, care a și dat nume romanului, lucrează permanent pentru a cizela propriul caracter, pentru a perfecționa arta de luptă cu sabia, a obține un control absolut asupra propriei sale ființe; Hideyoshi a căutat permanent cum să manevreze cu persoane cheie, să folosească minim resurse pentru obținerea rezultatelor maxime, ca în sfârșit să obțină control deplin asupra întregului Imperiu.

“Taiko” este un roman plin de stratageme. Însă în comparație cu “Shogun“, nu sunt tot felul de șiretlicuri, dar acțiuni simple, calculate și bazate pe multă răbdare sau sinceritate. Am scris “sau”, fiindcă acolo unde eroul anticipa pierderi incomensurabile de soldați, timp sau bani, mergea pe calea cea scurtă, la mod direct – mergea fără pază, în interiorul castelelor inamicului și cu sufletul deschis așternea cauza nobilă a intențiilor lordului său – de a unifica Japonia – la picioarele generalilor, care trecuți prin lupte grele și neînfricați în fața armatelor numeroase conduse de Hideyoshi, cedau în fața cuvintelor sincere și calde a acestuia.

“Born the son of a farmer, he takes on the world with nothing but his bare hands and his wits, turning doubters into loyal servants, rivals into faithful friends, and enemies into allies. In all this he uses a piercing insight into human nature that unlocks castle gates, opens men’s minds, and captures women’s hearts.” [din descrierea cărții pe Goodreads].

În mod practic, dacă Musashi poate fi luat ca exemplu a căii de definire și perfecționare a propriei ființe, Hideyoshi se arată ca un exemplu de comportament în societate, cu prietenii, rudele, colegii și șefii. Nu am inclus în această listă soția, fiindcă diferențele culturale nu permit o suprapunere directă. Ca și orice samurai a acelui timp, dânsul a avut o soție și mai multe concubine.

E de menționat că personajul central al romanul, a ridicat castelul Osaka, cel mai cunoscut din Japonia și care a jucat un rol important în unificarea acesteia.

Opera se citește relativ greu, iarăși din cauza a sute de denumiri de râuri, munți, câmpii, regiuni și personaje. Chiar și Hideyoshi pe tot parcursul poartă vreo trei nume diferite și abia în ultimul capitol primește titlul de Taiko.

Întâmplător sau nu, în această perioadă am început să joc Șah. Nu am practică, nu am tactici preferate, am doar atenție și muuultă răbdare.

“The summit is believed to be the object of the climb. But the true object – the joy of living – is not in the peack itself, but in the adversities encountered on the way up.”

“Life of Pi” – cartea, filmul – post impresii.

life of pi

Nu am să vorbesc prea mult despre cât este de bună cartea și interesantă în comparație cu filmul. Este evident. Literatura îți oferă posibilitatea de a visa, de a trăi istorii departe de realitatea în care te afli. Cărțile sunt un semifabricat ce lasă loc pentru fantezia bucătarului. Filmul, prin comparație, este un produs final. Este ceea ce vrea regizorul, operatorul, actorii să vezi. Este modul prin care poți petrece bine timpul. Dacă pelicula e o țigară, pagina este o pastilă LSD.

—-
Evident am citit mai întâi cartea. E bună. I-am dat trei stele pe goodreads și trei chestii mi-au plăcut deosebit:

Oamenii sunt foarte plini de sine când spun că animalele sunt “fericite” și “libere” în sălbăticie. Mai mult ca atât, că sunt legume în grădinile zoologice. Leii aleargă prin savane nu din fericire, dar de foame, din nevoia de a vâna. Sunt permanent răniți, mor de boli, de slăbiciune. [mai multe în carte]. Tema e vaporoasă, sigur nu vom ști niciodată răspunsul adevărat până nu vor vorbi animalele cu noi sau invers. Totuși e sigur că animalele nu o duc rău în “captivitate”. Majoritatea celor care, din neglijența lucrătorilor, au evadat s-au întors înapoi în grădinile zoologice.

Ceva mai deosebit este practica lui Pi Patel de a urma simultan trei religii: Creștinismul, Hinduismul și Islamismul. În viața mea scurtă și neînsemnată m-am gândit deseori, că dacă  Dumnezeu există, este unul și același peste tot, simplu a primit nume diferite, chipuri, legende. Protagonistul însă a mers mult mai departe, el crede în existența tuturor, separat, fiecare cu propria formă de existență și încearcă să-i urmeze necondiționat. De ce nu?

A treia a fost dezvăluirea adevăratei naturi a omului. Când viața este pusă în pericol, falsurile încep să se desprindă ca foile de ceapă și rămâne miezul. La fiecare acest miez e diferit, și de cele mai dese ori greu de gustat în viața plină de confort, tehnologii digitale, surplus de resurse și atenție. Viața poate sfărâma principiile și valorile oricui, diferența între noi este că cineva cedează mai ușor, cineva mai cu sânge și doar unități contrazic începutul aceste propoziții.

—-
Aș vrea să cunosc părerea despre film a celor care nu au citit cartea . Sigur eu m-am plictisit, știind totul înainte, și asta a afectat capacitatea mea de a judeca obiectiv creația lui Ang Lee. Am mers la film pentru că am dorit să-l dărui unei persoane dragi și am sperat mult că îi va plăcea. Se pare că am reuși. Plus am dorit să văd efectul când balena zboară deasupra bărcii [în carte nu e așa ceva].

În film, normal, lipsesc multe momente din carte. Un fragment mare este întâlnirea lui Pi, când acesta a orbit din cauza slăbiciunii pentru vreo 2 zile, cu un alt orb în altă barcă. Aceștia fiind leșinați de foame tot delirau despre o “banană care a crescut atât de mare că s-a rupt din copac, era frumoasă și coaptă, și cineva a mâncat-o”. Apoi străinul a încercat să negocieze schimbul unei ciubote de piele care o avea…până la urmă urcat în barcă a încercat să-l omoare pe Piscine Molitor Patel, pentru ai mânca ficatul, inima și plămânii, însă acesta la împins și primul a fost mâncat de către Richard Parker.

Vice-versa, în film sunt momente care nu au fost scrise în carte – din câte țin minte nu era nici o istorioară de dragoste cu fetița din India.

Oricum, a fost unicul film care am dorit să-l văd de ceva timp la cinematograf, că în rest arată doar prostii, judecând după gustul meu.

Nuvela ”Shogun” – post impresii.

“Leave the problems of God to God and karma to karma. Today you’re here and nothing you do will change that. Today you are alive and here and honored and blessed with good fortune. Look at this suset, it’s beautiful, neh? This sunset exists. Tomorrow does not exist. There is only now. Please look. It is so beautiful and it will never happen ever again, never, not this sunset, never in all infinity. Lose yourself in it, make yourself one with nature and do not worry about karma, yours, mine…”
― James Clavell [Shogun]

Înainte de a începe cartea nu am crezut că autorul mă va surprinde cu ceva, nu am crezut că cultura și experiența japonezilor va tulbura liniștea în mine. Spre fericirea și plăcerea mea nu a fost să fie.

La fel ca și Toronaga, unul din personajele centrale, James Clavell e un mare strateg. Creează confuzii, niciodată nu poți fi sigur ce va urma în celălalt capitol. Orice fapt scris, cât de neimportant, este ulterior folosit și servește drept detaliu important în asamblarea unui puzzle, rezultatul primit fiind victoria sau înfrângerea, viața sau moartea, rușinea sau dominația absolută. La fel ca subalternii și vasalii Lordului Toronaga, ești prins în plasa autorului, gândești ce vrea el să gândești, faci ce vrea el să faci, crezând naiv că sunt decizii ce-ți aparțin sau dictate de karma.

Prima jumătate de carte a demonstrat mult sânge, multă ferocitate, devotament, curaj și disciplină. Viața samurailor e o luptă continuă, moartea nu-i urmărește pe ei, așa cum ar fi într-un roman european sau american; ei urmăresc moartea, o caută, o venerează.

Împreună cu personajul principal – Anjin-san, am încercat să înțeleg cultura și felul de a trăi al samurailor. Chiar dacă eu, față de Pilot, am mai luat cunoștință cu istoria acestora, am rămas perplex la mai multe relatări. Spre sfârșitul cărții, la fel ca personajul central am devenit confuz: ceea ce la început mi se părea strigător la cer, acum găsesc normal sau puțin straniu. Iar vechile-propriile principii și-au pierdut valoarea.

Indiferența cu care privesc samuraii viața lor și a celorlalți îți dă fiori. Cruzimea cu care de multe ori își tratează inamicii sau slujitorii pare exagerată. Fierberea de viu a unui om, tăierea capetelor, mâinilor, darea ordinilor de ați omorî proprii copii, etc. Și totuși, cum mi-a spus vărul: ”un sistem integrează și elemente bizare, inutile sau chiar aparent distrugătoare, dar ele creează echilibrul care permite existența sistemului”. O verticalitate atât de pronunțată, o dezvoltare culturală și economică nu ar fi avut același succes pe acel petic de pământ fără elementele atât de dezgustătoare culturii și religiilor Europene. Spun religiilor fiindcă pe parcurs am realizat cât de mult este șlefuită societatea noastră de dogmele religioase. Când am încercat să închid ochii la ”porunci”, totul a devenit mai clar, mai acceptabil.

Deși luptători fioroși și iscusiți cu armele reci, cele mai mari bătălii samuraii și le dădeau pe terenuri imaginare, împletind scenarii, schimbând permanent planurile, utilizând tot felul de pârghii, informații secrete, clișeele culturii japoneze și a codului bushido.

“Shogun” nu a fost o descoperire întâmplătoare. Am căutat-o. Totul a pornit de la “cum se cheamă filmul cela din copilărie, cu un englez bărbos trăind între samurai?”. Mă bucur că am uitat filmul atât de tare, că înainte de a trece primele 20 de pagini încă credeam că Shogunul va deveni John Blackthorne, pilotul navei olandeze. De fapt totul a pornit încă mai devreme – odată cu anii de practică a artelor marțiale; am căutat să regăsesc valorile și principiile înnăscute, dezvoltate sau copiate în literatură.

E complicat să fac o listă ierarhică cu calitățile care se întâlnesc în carte și le admir. Nu pot spune că una e mai importantă decât alta. Din ce cauză simplu am să le enumăr:

Răbdarea – una din calitățile care o stimez cel mai mult într-un om. Mă înnegresc înăuntru când la ședințe sau în simple discuții o persoană pune o întrebare și întrerupe răspunsul la jumate. Nu în zădar se spune “cu răbdarea treci și marea”. Răbdarea este cheia spre dezvoltare, spre perfecțiune. Din nuvelă – “patience means holding back your inclination to the seven emotions: hate, adoration, joy, anxiety, anger, grief, fear.”.

Puterea cuvântului – în carte apar documente, dar de cele mai dese ori totul se reduce la promisiunile orale – ”cuvântul unui samurai”. Când mă gândesc de câte ori își schimbă oamenii dimprejurul meu  promisiunile, părerile, acțiunile. O fac așa, gratuit. Gratuit își cer și scuze. Cuvântul în aceste arii valorează puțin. Dar înapoi la carte…

Devotamentul orbesc. Așa cum nu sunt adept al extremelor, îmi place devotamentul “cu măsură”, unul rațional. Deci îmi place cam 2/3 din această calitate. Dar pentru a exista sistemul samurailor, era nevoie de 100{6e6e7e4a7a81bd37c04d0033ae6157d0a7fc5cebe95b016083e7f592fdc678a1}.

Separarea evenimentelor, emoțiilor, sarcinilor. Fiecare lucru are compartimentul său, fiecare este analizat separat. Nu se permite influențarea deciziilor de către emoții. Orice are timpul său: în timpul vacanței se odihnește, în timpul serviciului se lucrează, în timpul războiului se luptă, pentru păstrarea armoniei interioare – wa. Această calitate le permite să o creeze  pe următoarea:

Trăiesc cu ziua de azi. Tot I-netul acum e plin cu sintagme asemănătoare, dar puțini o fac cu adevărat. Japonezii încă cu vreo 600 de ani în urmă reușeau bine. A trăi cu ziua de azi nu înseamnă lipsa planurilor și viselor, dar presupune omiterea obstacolelor incerte și paranoiei din calea fericirii curente.

Setea de cunoștințe. Tot ce e nou trebuie analizat. Ce e folositor – învățat, documentat, aplicat.

Curățenia – în casă, afară, în suflet, a corpului. Posibil la acel timp era poporul care făcea cele mai multe băi pe an și pe cap de locuitor.

Nu ar fi corect să spun că totul mi-a plăcut, aici sunt unele momente mai puțin plăcute: șiretenia ascunsă – nu erau tocmai oameni sinceri, plăcerea și setea de sânge, seppuku (sinuciderile) de multe ori inutile, aprecierea joasă a femeii, nerecunoașterea dragostei.

După calculele mele, 20 min pe zi de citit, în engleză, cartea trebuia să fie finisată aproape în cinci luni, însă mi-a luat doar 2. E foarte captivantă, am început să port nuvela cu mine acasă, sa citesc seara și în weekend-uri, în vacanță și transport.