2 virtuți care trebuie evitate – Multitasking, Perfecțiunea.

multitasking2 chestii. 2 chestii nu trebuie să le faci, dacă vrei să fii eficient, fie în viața personală, fie în carieră.

Cu părere de rău, ambele sunt foarte des chemate a fi virtuți omenești. O pleașă!

Multitasking
Când prima dată am aflat despre o formă a acesteia, nici măcar nu știam de existența termenului englez. La lecțiile de istorie profesoara ne povestea cum Otto von Bismark dicta la câte 12 secretare odată. Mai târziu, la interviuri și în CVuri a început să se menționeze tot mai des multitaskingul. Chiar prin birouri, colegii se laudă unii la alții, cum ei vorbesc la telefon, în timp ce scriu un mail, uitându-se la ultimul clip Daft Punk pe youtube, și asta tot cu o mâna stângă, fiindcă dreapta e ocupată știți voi cu ce.

Să pornesc de la aceea că creierul omenesc nu e construit să îndeplinească mai multe operațiuni conștiente simultan. Da, e posibil să sari repede de la  o sarcină la alta, dar să faci din asta rutină e bullshit.

Cu toate astea, eu nu susțin că așa numitul multitasking nu este posibil, este, dar e un pont care fură mult din concentrare, sinergie și ca rezultat din eficiență, dacă vorbim în termeni de lucru.

La fel e acasă. Am un prieten foarte bun. Când era mic, țin minte niciodată nu termina de a face curățenie în casă, și de asta sâmbăta de obicei nu prea reușea să iasă afară. Se apuca de aspirat în bucătărie, lăsa aspiratorul și mergea la chitară, spărgea 20 de acorduri, apoi ștergea praful în salon, după ce lua o carte din bibliotecă și citea vreo 2 capitole, revenea la aspirat, mai apoi se ducea la veceu, pe urmă mai pornea televizorul și privea a trei suta oară sfârșitul filmului ”Trei mușchetari”, aducea aspiratorul în salon…se făcea ora șapte seara, dar el mai avea de terminat încă jumate de casă. Înțelegeți?

Sau încearcă să asculți ce vorbește soția, în timp ce privești fotbal! E mare riscul să mănânci o tigaie-n cap, fiindcă în timp ce ea povestește despre noua fustă procurată la reduceri, tu strigi GOOOOOOOL!

Lucrurile trebuie făcute cum ai pune teracotă pe perete. După ce ai aplicat mortar, care are și un clei în el, PVA mi se pare că îl numesc speții, nu mai ai mult timp pentru pere’cur. Se usucă, și ai belit-o.

Termină o sarcină, apoi începe alta. Nu trebuie să fie o regulă, trebuie să fie o tendință. Normal, dacă te-ai apucat să scrii un mail și te-a sunat șeful, nu îl pui pe hold. Prioritizezi. Mai întâi faci ce e urgent – răspunzi la șef, fugi la baie, aprobi o machetă. Apoi faci ce e important – scrii sarcina unui nou proiect, faci cumpărături pentru familie, mergi la dentist. Și la urmă ce e mai puțin important – răspunzi la un mail retoric, dai din coadă, fumezi, etc.

Eu de exemplu, ca să nu fiu sustras și să pot păstra tendința de No multitasking, am deconectat notificările New mail, am scos notificările de la skype, etc. Intru să văd noile scrisori apărute, doar după ce am terminat sarcina curentă. Dacă este ceva urgent – pot fi sunat.

Și a doua este Perfecțiunea.
Doamne, ce naiv am fost până acum. Eram un perfecționist tâmpit. Perfecțiunea te orbește, nu lasă loc pentru greșeli, respectiv nu lasă loc pentru progres. Deși am să mă contrazic singur pe mine, Perfecțiunea este cauza indirectă a Progresului. Însă nu perfecțiunea în acțiuni, dar la nivel de idei, la nivel subconștient.

Perfecțiunea ca scop, e moartea. Fiindcă căutând ceva perfect, îți irosești viața pentru ceva inexistent. Perfecțiunea este doar o iluzie, care trebuie acceptată, dar spre care nu trebuie a merge conștient. Ce este omul perfect? Ce este o dragoste perfectă? Unde găsim frumusețe perfectă? Voce perfectă? Mâncare perfectă? Penis perfect? Angajat perfect? Tool perfect?

Se spune clar, înainte de a începe o sarcină, trebuie formulate obiectivele, ținta finală. Cum poți ajunge undeva, fără să știi unde trebuie să mergi? Perfecțiune în realitate nu există, acest cuvânt a fost inventat de om și există doar în capul său, nu și în realitate.

Mai mult ca atât, nici nu este nevoie de perfecțiune! Închideți puțin ochii, uitați că există cuvântul “Perfect”… s-a schimbat ceva? Perfecțiunea nu există, uitând de ea, nimic nici nu dispare, fiindcă nu a fost. Tot ce poate fi omis, e în plus.

Viața e mai ușoară și mai plăcută fără perfecțiune. Nu există partener de viață perfect, există – stimă, dragoste, compromis, înțelegere, toleranță, afecțiune, sex. Nu există loc de muncă perfect – există o activitate care îți place, cu șefi care îți pot plăcea mai puțin, cu salariu care niciodată nu ajunge, cu colegi zâmbitori și miau.

Dacă aș fin încercat să fac lucrurile perfect, sub responsabilitățile care le am la jobul curent, o … figă ce mai reușeam. Aș fi pierdut un an la câte un proiect și oricum nu ar fi perfect până la urmă! În primul rând fiindcă timpul se mișcă, iar împreună cu el și oamenii, necesitățile, resursele. Ce azi pare suficient/perfect, mâine e nu e. Oamenii mi se plâng
– A! ai lansat situl dar acolo nu lucrează bla bla bla”. Nu e tradus titlul la engleză…etc.
– So what? Am să fac, totul va fi bine, relax! Treptat frate, treptat…

Când simt că utilitatea marginală a unei resurse, buget, funcționalități începe să scadă dramatic, gata, pun punct! Am închis lafca și mergem mai departe, dacă va fi nevoie, am să revin cu upgradeuri. Bannere, situri, aplicații, campanii, funcționalități noi, contracte, machete, statistici, rapoarte, jocuri, concursuri, facebook, strategii de comunicare, formulări de sarcini, business tripuri. Nu există în acest șir, cuvântul Perfect!

Dacă aveți nevoie de concluzie, atunci îmi pare rău, nu ați înțeles nimic din ce am scris.

P.S. Cât am scris, nu m-am uitat la tv, pe facebook, am rugat persoane dragi să aștepte pe skype că sunt ocupat, e liniște în cameră, e ora 23:53.

Arta prin muncă

daliPrimăvara 2013 mi-a zâmbit cu ocazii frumoase de a vizita muzee și galerii de artă.

De la antică până la post-modernistă, arta mi-a umplut golurile și mi-a transformat neștiința în întrebări. Întrebări la care caut răspuns.

Am admirat și analizat tablourile, sculpturile, compozițiile cu ochi neantrenat, liber de tiparele unei școli, de sfaturile unui profesor. Am încercat mai mult să le simt, decât să le vizualizez.

M-aș fi mințit pe mine însumi dacă la unele nu mi-aș fi pus întrebarea “ce caută oare asta aici?” în muzeul național suedez sau modern, etc. Unele opere mi s-au părut dea dreptul umile.

După mai multe încercări de a-mi înăbuși indiscreția cu valuri de modestie, am acceptat – eu pot desena/sculpta/fotografia, mai bine.

M-am gândit. Ceva la mijloc îmi scapă.

În principiu mulți autori aveau prezentate colecții. Zeci de opere din sute create în timpul vieții. Și atunci, privind de sus “tabloul” general, am început să văd frumosul în acele opere. Frumosul nu era creat de talent. Poate în unele cazuri originalitatea stârnea interes. Dar cel mai des altul se arăta a fi motivul apariției acestor lucrări în observațiile criticilor și în galeriile muzeelor.

Secretul constă în muncă și consistență, perseverență.

Am văzut de exemplu sute de fotografii al unui autor făcute în zeci de locuri ale lumii. O fotografie în sine nu reprezenta deosebit interes și valoare. Dar colecția în întregime e un tezaur. Puteam vedea, mergând de la un perete la altul, în fața ochilor, cum dânsul a parcurs zeci de mii de kilometri, cu aparatul și pelicula subțioară, urmărind viața băștinașilor, tradițiile, diferențele și asemănările. Cum a imortalizat pentru mii de ochi, ce urmau să vadă mai târziu, scene din viața unor oameni simpli sau mai puțin simpli. (la fotografiska)


Talentul poate atrage atenția publicului. Doar munca asiduă poate aduce aprecierea secolelor.

Cazul lui Michael Angelo, Van Gogh ș.a. sunt excepții în care munca s-a întâlnit cu talentul. Însă și aici, cine știe dacă Dali ar fi fost considerat geniu dacă s-ar fi oprit la prima sa operă. Ce îl face diferit pe un geniu de un nebun, dacă nu insistența și munca conștientă prin care acesta naște operă după operă, astfel uneori formând un curente noi.

Vorbind despre așa nume renumite, lucrurile par de la sine clare și de aici banale. Însă referindu-mă în paralel la o mulțime de alți artiști recunoscuți doar de nișe înguste, importanța muncii și consistenței își recapătă valoarea. Mulți din ei nu neapărat au creat ceva deosebit printr-un singur act, dar devotamentul și efortul depus dea lungul anilor a adus roade și aprecierea specialiștilor.


Umblând bludnic prin coridoare, mi-am confirmat – omul e ceea ce face, nu ceea ce gândește, dorește sau ceea ce e vorbit de alții. Atunci în colțuri de camere am început să văd frumosul; nu al artei, dar al pasiunii și muncii. Când faci ceva de mii de ori, kata de exemplu, și privești dintr-o parte la unul care o prezintă, poți vedea în fiecare mișcare transpirația anilor, atenția și timpul investit în cele mai mici detalii. Și nu contează că de fiecare dată, ai să vezi aceeași kata, fiindcă aceeași nu există, așa cum nici calea spre ea nu poate fi identică de la unul la altul.

P.S. Uneori îmi mai dau seama ce nu le ajunge moldovenilor ca să ajungă un popor glorios – răbdare. Încă de cu mai mulți ani în urmă, când rodeam ceaune acasă la mama, am observat un fenomen destul de simplu. Rozi, rozi, rozi o pată arsă și neagră. Ai impresia că nu iese nimic. Te gândești că metoda e greșită, instrumentul nu e potrivit sau vechi, detergentul nu e calitativ. Și capul începe ați fugi în alte părți – caută soluții “inovative”, asta în popor se mai cheamă – futere de cap sau a fute capul. Dar secretul e unul simplu – trebuie să mai rozi. Și peste un timp începe să funcționeze. Roadele încep să apară, și fundul strălucitor al ceaunului începe să-ți zâmbească.

Așa e în țară. Se apucă să facă ceva și dacă vede că în jumate de minut, oră, an nu se primește, începe să meargă pe contra sens, să dea mită la profesori, părăsește sala de antrenament, divorțează, strigă la copil, claxonează, fură milioane de la oameni care nici ceaune nu au, mint, omucid.

P.P.S cu răbdarea treci și marea. Iar cu munca poți să ajungi și în galerii de artă. pup.

Fețe acre #moldoveni

fete acreDupă ce m-am întors, întrebările primite le pot împărți în două grămezi: “cum e acolo?” și “cum ție Chișinăul acum?”.

“Șoc cultural” – un termen care l-am auzit prea des ultimele două săptămâni. Prostii, cum am criticat mizeria și dezordinea, așa am să continui. Nu “ieri” a început să-mi displacă modul în care este gestionat spațiul public la noi.


După ce am coborât din avion, aeroportul nostru era greu de confundat. “Militari” ce stau și supraveghează rândurile de oameni înainte de ghișeu, parcă ești la grădiniță sau prin Rwanda undeva. Doamna care controlează actele ce nu știe să salute, iar la Bună seara al tău zâmbește strâmb, de parcă am păcătuit îndrăznind să o trezesc din somnul cel de moarte. Afară taxiști, ce după 3 ori le spui “Merci Domnule, am chemat deja mașină (care nu mă jupoaie cum o faceți voi)”  vin și-ți spun “dar poate o anulezi?”… Trebuie să fii orb, surd și prost ca să-i confunzi pe toți ăștia cu altcineva decât “con-sătenii” tăi.

M-a întâlnit fratele. Așa cum mi-am mutat traiul la Ciocana, am mers pe Muncești. “Aroma florilor de primăvara” a umplut mașina 14428, iar eu m-am grăbit să ridic geamurile în sus, să nu fiu înădușit de “șocul cultural”. Fratele m-a întrebat imediat cu zâmbet pe față “nu cum, te simți ca acasă?”. Am rămas mut, și îmi era greu să vorbesc în continuare, aveam grijă să nu-mi pierd vreun rinichi la următoarea lovitură a roții în vreo groapă.

Totuși, eu m-am așteptat să am reacții mult mai proaste. Să fiu dezgustat. Să înjur.

Nu. Am rămas în continuare mut.

Mare mi-a fost mirarea când și după 3, și 4 zile, am acceptat totul așa cum este. Și îmi pare rău că nu am așteptări mai mari de la acest oraș și popor.


Alta mi-a fost mirarea. Fiind peste hotare, credeam că odată venit o să-mi lipsească infrastructura, programul cultural bogat, arhitectura îngrijită, însă odată ajuns am simțit cu totul alt dor.

Nu vreau să vorbesc despre transportul public municipal, politicieni, clădiri, străzi, chioșcuri, billboarduri, etc. Vreau să vorbesc despre oameni.

Nu pot exprima printr-un cuvânt acea caracteristică comună a cetățenilor noștri, printre care ești și tu dragă cititor, și eu, ce mă sugrumă îndeosebi ultimele 14 zile. Dacă ar fi să enumăr mai multe, aș zice: agresiune, aroganță, nepăsare. O zi acasă e împânzită de conflicte, micro și macro. Nu neapărat toate îndreptate spre tine, la multe ești martor, dar doare nu mai puțin.

Hai să vă descriu o zi de miercuri: în maxi taxi a urcat o doamnă, care supărată că șoferul nu a oprit lângă unghia degetului mare a piciorului ei drept, a stat să-l certe, că a făcut-o să meargă 5 metri… La servici, tot nu s-a rezolvat fără o ceartă bună, deja cu participarea mea nemijlocită… După ce, am mers la bazin. Doamna care răspundea de primirea oamenilor se purta cu o femeie care a venit prima dată și nu cunoștea procedura, mai rău decât te-ai purta cu o vită la cireadă. Cu fața noduroasă de încruntări. Cu aere grele de beșini. Ea era regină în propria împărăție… În apă un bărbat de vreo 40, care înoată cum înoată, se supăra că îl tot depășesc. Aici s-a ajuns la întindere de mâini și explicare care sunt regulele rutiere în apă. (de mâini nu am tras eu). Cu dispoziția iar stricată, am mers la sala goju-ryu, unde trebuia să se înceapă antrenamentul. Lipsit din țară, am mers să-mi văd profesorul și colegii (eu cu o traumă încă nevindecată doar privesc). Am reușit să stau de vorbă cu Sensei vreo 15 minute. M-a întrebat cum sănătatea și cum Suedia. Nu am putut să mă abțin de a zice “Sensei, trei luni, în orice anturaj, la orice oră, nu am simțit niciodată pic de agresiune, nu doar în formă deschisă-exterioară, dar și în interior, la nivel intuitiv nu am perceput vreodată vreun pericol. Deși eram între oameni complet străini”. Am discutat multe, iar concluzia a fost cam aceași la care ajungem de fiecare dată “nici un partid, nici Europa nu va schimba Moldova și moldovenii. Schimbarea va veni greu, poate în 100 de ani.”.

Am stat să urmăresc antrenamentul. Ciuleam urechea la fiecare cuvânt și holbam ochii la fiecare demonstrație. Abia visez să mă întorc.

După am mers în oraș să mă întâlnesc cu un om drag. În troleu, un fost militar discuta pe toane înalte cu taxatoarea ce curvari sunt politicienii și ce prostii sunt războaiele la care a participat. El nu e vinovat, dar eu am mai înghițit o lingură de energie negativă.

E doar o zi. În următoarele se schimbă personajele și decorul. Există și momente luminoase, cu oameni frumoși. Dar sunt puține. Sau cele negative țin să eclipseze pozitivul ce se întâmplă.

Pot trece peste gropi, peste putoarea Botanicii, peste transpirația din maxi taxi, dar nu pot trece peste ură, indiferență, agresivitate, aroganță, bârfe, demagogie.


De ceva timp, încerc să înțeleg cauza fundamentală de ce trăim în rahat, ca niște porci. Cea mai bună caracteristică despre moldoveni se găsește în bancul despre 3 ceaune în iad, unde cel cu moldoveni nu e păzit de nimeni, fiindcă “dacă încearcă să evadeze unul, restul îl trag înapoi”.

Încă nu am găsit răspunsul potrivit, dar cred că nu voi greși dacă spun, cauza nu e lipsa de zăcăminte, teritoriu, de minte. Cauza e lipsa bunăvoinței. De aici vin toate aceste fețe înăcrite. De aici vin șoferii care nu știu să oprească lent la 5 metri de zebră în fața pietonului, dar brusc la 30 cm de genunche. De aici vine datul de mită. De aici vine luatul de mită. De aici vine cultura generală de a fura țara de către cei care o conduc. Se zice că  Moldova e o țară săracă, că nu are potențial. Pe naiba. De ar fi așa, nu existau toți acești suge-sânge pe spatele ei. Potențial și avere este, ea simplu e canalizată în buzunarele celor care nu au răbdare să facă ordine, că le va veni și lor ”bine”; dar încearcă să o stoarcă pe sub masă, că viața lor e scurtă și mai prețioasă. De altfel, le-ar ajunge la toți.

Oamenii sunt zombați. Și nu vor să cedeze, nu vor să se oprească din acest carusel al urii și invidiei, pentru a zâmbi puțin. Nu generalizez, sigur nu toți, dar mult prea mulți își fac cruce și înjură după colț; pupă mâna popei, iar apoi curul unui administrator public; se bat cu pumnul în piept că sunt “moldoveni harnici”, dar caută cum să rupă coada hârlețului dimineața, ca apoi o zi să-l repare. Moldovenii sunt harnici? Să vedeți voi cum lucrează japonezii, americanii, chinezii.


Da, s-ar spune că fețe acre vin de la necazuri. Dar eu nu mai știu ce a fost mai întâi, găina sau oul. Poate la noi necazurile vin de la fețe acre?

P.S. mai era și a treia întrebare pe lângă cele două grămezi “te duci iar din țară?”.

sursă foto