Arta prin muncă

daliPrimăvara 2013 mi-a zâmbit cu ocazii frumoase de a vizita muzee și galerii de artă.

De la antică până la post-modernistă, arta mi-a umplut golurile și mi-a transformat neștiința în întrebări. Întrebări la care caut răspuns.

Am admirat și analizat tablourile, sculpturile, compozițiile cu ochi neantrenat, liber de tiparele unei școli, de sfaturile unui profesor. Am încercat mai mult să le simt, decât să le vizualizez.

M-aș fi mințit pe mine însumi dacă la unele nu mi-aș fi pus întrebarea “ce caută oare asta aici?” în muzeul național suedez sau modern, etc. Unele opere mi s-au părut dea dreptul umile.

După mai multe încercări de a-mi înăbuși indiscreția cu valuri de modestie, am acceptat – eu pot desena/sculpta/fotografia, mai bine.

M-am gândit. Ceva la mijloc îmi scapă.

În principiu mulți autori aveau prezentate colecții. Zeci de opere din sute create în timpul vieții. Și atunci, privind de sus “tabloul” general, am început să văd frumosul în acele opere. Frumosul nu era creat de talent. Poate în unele cazuri originalitatea stârnea interes. Dar cel mai des altul se arăta a fi motivul apariției acestor lucrări în observațiile criticilor și în galeriile muzeelor.

Secretul constă în muncă și consistență, perseverență.

Am văzut de exemplu sute de fotografii al unui autor făcute în zeci de locuri ale lumii. O fotografie în sine nu reprezenta deosebit interes și valoare. Dar colecția în întregime e un tezaur. Puteam vedea, mergând de la un perete la altul, în fața ochilor, cum dânsul a parcurs zeci de mii de kilometri, cu aparatul și pelicula subțioară, urmărind viața băștinașilor, tradițiile, diferențele și asemănările. Cum a imortalizat pentru mii de ochi, ce urmau să vadă mai târziu, scene din viața unor oameni simpli sau mai puțin simpli. (la fotografiska)


Talentul poate atrage atenția publicului. Doar munca asiduă poate aduce aprecierea secolelor.

Cazul lui Michael Angelo, Van Gogh ș.a. sunt excepții în care munca s-a întâlnit cu talentul. Însă și aici, cine știe dacă Dali ar fi fost considerat geniu dacă s-ar fi oprit la prima sa operă. Ce îl face diferit pe un geniu de un nebun, dacă nu insistența și munca conștientă prin care acesta naște operă după operă, astfel uneori formând un curente noi.

Vorbind despre așa nume renumite, lucrurile par de la sine clare și de aici banale. Însă referindu-mă în paralel la o mulțime de alți artiști recunoscuți doar de nișe înguste, importanța muncii și consistenței își recapătă valoarea. Mulți din ei nu neapărat au creat ceva deosebit printr-un singur act, dar devotamentul și efortul depus dea lungul anilor a adus roade și aprecierea specialiștilor.


Umblând bludnic prin coridoare, mi-am confirmat – omul e ceea ce face, nu ceea ce gândește, dorește sau ceea ce e vorbit de alții. Atunci în colțuri de camere am început să văd frumosul; nu al artei, dar al pasiunii și muncii. Când faci ceva de mii de ori, kata de exemplu, și privești dintr-o parte la unul care o prezintă, poți vedea în fiecare mișcare transpirația anilor, atenția și timpul investit în cele mai mici detalii. Și nu contează că de fiecare dată, ai să vezi aceeași kata, fiindcă aceeași nu există, așa cum nici calea spre ea nu poate fi identică de la unul la altul.

P.S. Uneori îmi mai dau seama ce nu le ajunge moldovenilor ca să ajungă un popor glorios – răbdare. Încă de cu mai mulți ani în urmă, când rodeam ceaune acasă la mama, am observat un fenomen destul de simplu. Rozi, rozi, rozi o pată arsă și neagră. Ai impresia că nu iese nimic. Te gândești că metoda e greșită, instrumentul nu e potrivit sau vechi, detergentul nu e calitativ. Și capul începe ați fugi în alte părți – caută soluții “inovative”, asta în popor se mai cheamă – futere de cap sau a fute capul. Dar secretul e unul simplu – trebuie să mai rozi. Și peste un timp începe să funcționeze. Roadele încep să apară, și fundul strălucitor al ceaunului începe să-ți zâmbească.

Așa e în țară. Se apucă să facă ceva și dacă vede că în jumate de minut, oră, an nu se primește, începe să meargă pe contra sens, să dea mită la profesori, părăsește sala de antrenament, divorțează, strigă la copil, claxonează, fură milioane de la oameni care nici ceaune nu au, mint, omucid.

P.P.S cu răbdarea treci și marea. Iar cu munca poți să ajungi și în galerii de artă. pup.

Fețe acre #moldoveni

fete acreDupă ce m-am întors, întrebările primite le pot împărți în două grămezi: “cum e acolo?” și “cum ție Chișinăul acum?”.

“Șoc cultural” – un termen care l-am auzit prea des ultimele două săptămâni. Prostii, cum am criticat mizeria și dezordinea, așa am să continui. Nu “ieri” a început să-mi displacă modul în care este gestionat spațiul public la noi.


După ce am coborât din avion, aeroportul nostru era greu de confundat. “Militari” ce stau și supraveghează rândurile de oameni înainte de ghișeu, parcă ești la grădiniță sau prin Rwanda undeva. Doamna care controlează actele ce nu știe să salute, iar la Bună seara al tău zâmbește strâmb, de parcă am păcătuit îndrăznind să o trezesc din somnul cel de moarte. Afară taxiști, ce după 3 ori le spui “Merci Domnule, am chemat deja mașină (care nu mă jupoaie cum o faceți voi)”  vin și-ți spun “dar poate o anulezi?”… Trebuie să fii orb, surd și prost ca să-i confunzi pe toți ăștia cu altcineva decât “con-sătenii” tăi.

M-a întâlnit fratele. Așa cum mi-am mutat traiul la Ciocana, am mers pe Muncești. “Aroma florilor de primăvara” a umplut mașina 14428, iar eu m-am grăbit să ridic geamurile în sus, să nu fiu înădușit de “șocul cultural”. Fratele m-a întrebat imediat cu zâmbet pe față “nu cum, te simți ca acasă?”. Am rămas mut, și îmi era greu să vorbesc în continuare, aveam grijă să nu-mi pierd vreun rinichi la următoarea lovitură a roții în vreo groapă.

Totuși, eu m-am așteptat să am reacții mult mai proaste. Să fiu dezgustat. Să înjur.

Nu. Am rămas în continuare mut.

Mare mi-a fost mirarea când și după 3, și 4 zile, am acceptat totul așa cum este. Și îmi pare rău că nu am așteptări mai mari de la acest oraș și popor.


Alta mi-a fost mirarea. Fiind peste hotare, credeam că odată venit o să-mi lipsească infrastructura, programul cultural bogat, arhitectura îngrijită, însă odată ajuns am simțit cu totul alt dor.

Nu vreau să vorbesc despre transportul public municipal, politicieni, clădiri, străzi, chioșcuri, billboarduri, etc. Vreau să vorbesc despre oameni.

Nu pot exprima printr-un cuvânt acea caracteristică comună a cetățenilor noștri, printre care ești și tu dragă cititor, și eu, ce mă sugrumă îndeosebi ultimele 14 zile. Dacă ar fi să enumăr mai multe, aș zice: agresiune, aroganță, nepăsare. O zi acasă e împânzită de conflicte, micro și macro. Nu neapărat toate îndreptate spre tine, la multe ești martor, dar doare nu mai puțin.

Hai să vă descriu o zi de miercuri: în maxi taxi a urcat o doamnă, care supărată că șoferul nu a oprit lângă unghia degetului mare a piciorului ei drept, a stat să-l certe, că a făcut-o să meargă 5 metri… La servici, tot nu s-a rezolvat fără o ceartă bună, deja cu participarea mea nemijlocită… După ce, am mers la bazin. Doamna care răspundea de primirea oamenilor se purta cu o femeie care a venit prima dată și nu cunoștea procedura, mai rău decât te-ai purta cu o vită la cireadă. Cu fața noduroasă de încruntări. Cu aere grele de beșini. Ea era regină în propria împărăție… În apă un bărbat de vreo 40, care înoată cum înoată, se supăra că îl tot depășesc. Aici s-a ajuns la întindere de mâini și explicare care sunt regulele rutiere în apă. (de mâini nu am tras eu). Cu dispoziția iar stricată, am mers la sala goju-ryu, unde trebuia să se înceapă antrenamentul. Lipsit din țară, am mers să-mi văd profesorul și colegii (eu cu o traumă încă nevindecată doar privesc). Am reușit să stau de vorbă cu Sensei vreo 15 minute. M-a întrebat cum sănătatea și cum Suedia. Nu am putut să mă abțin de a zice “Sensei, trei luni, în orice anturaj, la orice oră, nu am simțit niciodată pic de agresiune, nu doar în formă deschisă-exterioară, dar și în interior, la nivel intuitiv nu am perceput vreodată vreun pericol. Deși eram între oameni complet străini”. Am discutat multe, iar concluzia a fost cam aceași la care ajungem de fiecare dată “nici un partid, nici Europa nu va schimba Moldova și moldovenii. Schimbarea va veni greu, poate în 100 de ani.”.

Am stat să urmăresc antrenamentul. Ciuleam urechea la fiecare cuvânt și holbam ochii la fiecare demonstrație. Abia visez să mă întorc.

După am mers în oraș să mă întâlnesc cu un om drag. În troleu, un fost militar discuta pe toane înalte cu taxatoarea ce curvari sunt politicienii și ce prostii sunt războaiele la care a participat. El nu e vinovat, dar eu am mai înghițit o lingură de energie negativă.

E doar o zi. În următoarele se schimbă personajele și decorul. Există și momente luminoase, cu oameni frumoși. Dar sunt puține. Sau cele negative țin să eclipseze pozitivul ce se întâmplă.

Pot trece peste gropi, peste putoarea Botanicii, peste transpirația din maxi taxi, dar nu pot trece peste ură, indiferență, agresivitate, aroganță, bârfe, demagogie.


De ceva timp, încerc să înțeleg cauza fundamentală de ce trăim în rahat, ca niște porci. Cea mai bună caracteristică despre moldoveni se găsește în bancul despre 3 ceaune în iad, unde cel cu moldoveni nu e păzit de nimeni, fiindcă “dacă încearcă să evadeze unul, restul îl trag înapoi”.

Încă nu am găsit răspunsul potrivit, dar cred că nu voi greși dacă spun, cauza nu e lipsa de zăcăminte, teritoriu, de minte. Cauza e lipsa bunăvoinței. De aici vin toate aceste fețe înăcrite. De aici vin șoferii care nu știu să oprească lent la 5 metri de zebră în fața pietonului, dar brusc la 30 cm de genunche. De aici vine datul de mită. De aici vine luatul de mită. De aici vine cultura generală de a fura țara de către cei care o conduc. Se zice că  Moldova e o țară săracă, că nu are potențial. Pe naiba. De ar fi așa, nu existau toți acești suge-sânge pe spatele ei. Potențial și avere este, ea simplu e canalizată în buzunarele celor care nu au răbdare să facă ordine, că le va veni și lor ”bine”; dar încearcă să o stoarcă pe sub masă, că viața lor e scurtă și mai prețioasă. De altfel, le-ar ajunge la toți.

Oamenii sunt zombați. Și nu vor să cedeze, nu vor să se oprească din acest carusel al urii și invidiei, pentru a zâmbi puțin. Nu generalizez, sigur nu toți, dar mult prea mulți își fac cruce și înjură după colț; pupă mâna popei, iar apoi curul unui administrator public; se bat cu pumnul în piept că sunt “moldoveni harnici”, dar caută cum să rupă coada hârlețului dimineața, ca apoi o zi să-l repare. Moldovenii sunt harnici? Să vedeți voi cum lucrează japonezii, americanii, chinezii.


Da, s-ar spune că fețe acre vin de la necazuri. Dar eu nu mai știu ce a fost mai întâi, găina sau oul. Poate la noi necazurile vin de la fețe acre?

P.S. mai era și a treia întrebare pe lângă cele două grămezi “te duci iar din țară?”.

sursă foto

Instagram în Chișinău

instagram in chisinauMă paște o frică de vreo două săptămâni – degrabă vin acasă, în Chișinău, și mă tem că nu voi mai avea ce posta în Instagram.

Am început să folosesc platforma socială de vreo jumate de an, dar în ultimele 4 luni mi-a intrat adânc sub piele. Mai mult, de vreo lună a devenit favorita mea, intru mai des decât pe Facebook sau Twitter.

Motivele sunt simple:
– îmi ia mai puțin timp decât cele enumerate mai sus. am nevoie de două minute ca să văd ultimele fotografii ale celor pe care îi urmăresc.
– înțeleg repede cine ce face, unde se află și cu cine.
– personal pot shareui în trei mișcări ce nou am văzut, ce gândesc, unde am fost.
– poate fi creativ.
– lipsește politica!

Am și niște principii, nu followesc pe cei care:
– se fotografiază permanent pe ei, mai ales genul “frumos” o face (nu pot spune slab, fiindcă în Suedia pot închide pentru asta). De obicei urmăresc oameni cunoscuți. Eu știu cum arătați, nu-mi trebuie să vă văd în fiecare fotografie…
– cei care postează numai picioare, nouri, mâțe sau mâncare

Am auzit o expresie și vreau să o folosesc – “dar nu-i pe asta”.
Apoi iaca, nu-i pe asta.


Majoritatea pe care-i urmăresc sunt din Chișinău. Și ultimul timp fotografiile se repetă tot mai des. Am văzut catedrala din PMAN din toate unghiurile și cu toate filtrele; monumente, parcuri, dar în top este Valea Morilor, #normal.

Ș mă gândesc eu, ce mă fac la întoarcere. Tot ce a fost bun a fost fotografiat, tăguit, shareuit. Mă simt ca și câinele cela care nu mai are un loc bun de urinat..

Poți fi creativ, îmi veți spune voi. Așa sunt moldovenii – “descurcăreți”. Da eu iaca nu vreau să fiu creativ, vreau locuri frumoase care nu necesită bending de creier; simplu – ai văzut, ai scos, ai apăsat, ai postat. Nu vreau să fotografiez blocuri sure aranjate ca niște cutii de chibrituri pe marginea străzilor, nu vreau să cheltui pelicula pe “bulevarde” inundate de autoturisme, sau să mă strădui să nu bag în cadru următoarea anexă roză când focalizez o domniță la balcon.

În Chișinău Instagramul nu poate exista fără Photoshop. După ce imortalizezi un cadru, trebuie să mergi acasă, să deschizi magica aplicație creată de Adobe și să începi a scoate toate tarabele, chioșcurile, billbordurile, autoturismele, inscripțiile de pe pereți.

Chișinău – oraș verde. Agree. Dar e la fel ca și pădurile ce îl înconjoară, de departe e frumos și viu, dar când treci de primul rând de arbuști nu știi unde să-ți aranjezi fundul – în chiștoace, în grămezi cu sacoșe de poliester sau în depozite de “bilibioaște”, “bombe”, “pepsicole”, “torpede”, “babane”, “șâpuri”, “politre”, “țâțe” și altele din aceeași colecție. Așa suntem noi – ne place să nu strângem, dar să băgăm totul sub covor. Iar când acesta devine doar o batistă pe muntele de gunoi, punem o tablicică – “Svalka“, cel puțin să fie obvious.

Și apropo, cum ne mai aduc aminte și cei de la locals.md, acest oraș cândva arăta mai bine. În douăzeci de ani am mers ferm, cu flagul în mână, cu mâna la “cald” – înapoi, la mizerie. Generația mea, a ta, a părinților noștri l-au distrus, l-au furat, au făcut din stadioane – tranșee abandonate, măgarii!

De atâta timp se deliberează infantil despre “samavolnicia” moldovenilor – construirea parcărilor personale pe trotuare împrejurul blocurilor, ridicarea unui balcon, săparea unui beci, anexarea a două camere … la un bloc locativ unde arhitectul a pus punct în proiect 30 ani în urmă. Măgarii! Constructorii naibii. Dă-le un șpateli, pleavă și lut ca să-și ocupe concediul. Dă-le șuruburi și sfredele ca să-și ocupe weekendurile. Măgarii. Creativșișii naibii!

Și ce, e greu să pui o amendă, să demolezi toate porcăriile? Fă asta cu 50 de măgari și restul o să lase în jos urechile singuri. Adevărul istoric ei caută! Măgarii…ipocriții naibii. Istoria e azi, și ieri, și mâine, și de 20 ani tot istorie se scrie. Istoria nu s-a terminat în ’45! Ce faceți voi cu istoria mea? Vă pasă de niște oase putrede, nu de cele care mai calcă pe aceste străzi lepădate.  Măgari…

Of, m-am abătut ei oleak de la Instagram. Apoi iaca, oare ce să fotografiez, hm? Găsesc eu totuși ceva, noi j suntem descurcăreți…


P.S. și da-ți-mi înapoi toate clădirile “monumente istorice” demolate! Măgarilor!