Mereu am căutat să cunosc istorioare de succes. Cel mai des mă întreb cum o țară a ajuns unde este, sau de ce noi suntem unde am rămas. Noi știm careva teze, teorii, dar când ești în S.U.A. sau Suedia (în astea două țări dezvoltate am trăit puțin timp) nu prea înțelegi de unde vine bunăstarea. Ai impresia că mâna lui Dumnezeu într-o zi le-a aranjat pe toate, apoi oamenilor simplu le-a rămas să perpetueze progresul. Vedeți voi, ei parcă nu lucrează mai mult ca noi, nu sunt cu mult mai deștepți. Dar sunt organizați bine, fură statul mai puțin, folosesc bine oportunitățile și poftim rezultatul. Dar să o luăm de la mic la mare – micro succesele oamenilor.
Nu pot spune că sunt un exemplu de succes într-un domeniu particular, dar privind în urmă, îmi place să marchez ce m-a aruncat cu câteva trepte în sus sau m-a făcut să pierd timpul. “Pierde timpul” e o expresie greșită, am utilizat-o intenționat, am învățat mai multe din greșeli decât din succese.
Programul W&T a lăsat o amprentă puternică în viața-mi ce a urmat.
Înainte de a enumera ce am prins din cele 4 luni pe meleagurile lui Columb, am să povestesc scurt cum a fost, altfel se pierde esența și cuvintele mele vor fi doar o listă nouă de sintagme inteligente ce se pun în imagini pe Facebook. Aici e important Cum, nu Ce.
—
Am plecat 4 prieteni, tineri – în căutarea aventurilor. Am ajuns la locul destinației – Mackinaw City (MI) – după lungi călătorii pline de O_o
Cazați, dormiți câteva ore, a doua zi ni s-a spus că locul de muncă oferit prin contractul semnat în Chișinău nu îl putem primi, fiindcă … ei nu mai au nevoie de angajați noi. Nu am să povestesc luptele noastre cu agenția ce “ne-a trimis” în state. Asta chiar nimic nu ne-a învățat, am pierdut timp.
Motelul la care eram cazați costa ceva de genul 150$/săpt., plus mâncare, ș.a. Nu cred că aveam mai mult de 500$ cash la mine. Fiecare din noi a venit cum a putut. Eu am împrumutat cea mai mare parte din bani. Banii trebuiau întorși.
Mai întâi a venit panica. Cineva din noi știu că a reușit deja să găsească ceva lucru. Eu nu. Niciodată nu voi uita cum stăteam în motel, singur, culcat pe spate cu picioarele ridicate sus pe perete. Mă gândeam ce să fac..
Vedeți voi, am ajuns acolo în cel mai nepotrivit moment. Era pe la începutul lunii Mai. Orășelul era unul turistic. Sezonul se începea abia peste o lună și jumate. Posturile minim necesare au fost acoperite de cei veniți în Aprilie. Toți angajatorii spuneau să revenim pe la sfârșit de Iunie. A?!!!
În jurul motelului făceam tot ce puteam: tundeam iarba, montam cu prietenul meu paturi pentru locuitorii nou veniți, primeam câțiva dolari.
Primele zile intram prin cele mai mari hotele și restaurante, toți zâmbeau frumos, ne invitau să completăm formulare. Eram siguri că ne vor chema în câteva zile, încă se vor bate care din ei să ne angajeze. De la început vorbeam rușinați, de parcă ceream milă, nu lucru.
În vreo săptămână sau cam așa, toți aveau de lucru. Nu eram printre toți. În state am auzit prima dată cuvintele “what doesn’t kill you makes you stronger”. Nu mai era loc pentru rușine, nu era loc pentru nimic. Dimineața mă trezeam și începeam Maratonul. Motelul era puțin în afara orașului, era bine să ieși devreme, când soarele încă nu topea asfaltul smolos. O luam de la un capăt, și mergeam cât mă duceau picioarele. Așa cum o maimuță își păduchește odrasla așa eu cutreieram tot orașul. De la ușă la ușă. Nimic.
Cum credeți, ce am făcut? Bani aproape nu mai sunt. Datoriile dau din ochi. Timpul se scurge. Nimeni nu te angajează. Voi ce ați face?
—
Eu am început să umblu pe la case particulare, bine aranjate, nu foarte mari, multe locuite de bătrâni. Întrebam din una în alta dacă nu trebuie să fac ceva pe lângă casă, să ajut cu ceva. Vedeți cum, ei nu au grădini, porci, viță de vie. Micul lucru care era de făcut, se bucurau singuri să-l facă, să se mai miște puțin. Damn!
Mergând așa am ajuns la o casă ceva mai mare decât restul. Era un garaj acolo. Și o doamnă, trecută de 60.
– Scuse me, do you need help around here..?
– What? Ah, help, what kind of help, volunteer?
– mmm, no, a little pay..if it’s possible.
Vedeți voi, Casa asta mai mare era Biserică catolică (sau ceva apropiat). De asta nu mi-am dat seama unde am nimerit, nu avea cupole, cruci aurite. Foarte modestă, minimul necesar era înăuntru. Doamna predica acolo, soțul ei a fost preot, dar a decedat.
Vreau să spun că Sister Chris m-a angajat, să tund gazonul, să spăl covoare, etc. Dar din câte am înțeles în următoarele zile, ei nafic nu-i trebuia ajutorul meu. Totul era curat și tuns. Ea a înțeles că de fapt eu sunt cel care are nevoie de ajutor. Însă eu lucram până în sudoarea plămânilor, încercam să merit înzecit banii primiți, îi eram foarte recunoscător. Lucram la biserică jumate de zi, în rest căutam poziții vacante în altă parte. Am găsit în curând, dar nici nu am găsit cred, prietenul meu lucra dishwasher la BigBoy și m-a anunțat imediat cum cineva a fost dat afară la ei. Acum spălam vase și tundeam iarbă. Însă după o săptămână de lucru la Biserică, Doamna mi-a spus că “lucrul se termină”, am tuns tot ce s-a putut :). Ea ne-a mai ajutat cu niște chestii legate de hotelul la care aveam contract, care acum încerca să ne forțeze la niște lucrări murdare. A vorbit cu niște avocați și fără un dolar, am fost îndreptățiți, plus acești oameni de bună credință și-au cerut iertare din partea urozilor de la hotel, că s-au purtat așa cu noi.
În câteva zile am fost angajat încă la un restaurant, inițial în calitate de chelner și spălător de vase. Era un restaurant mic Bridgeview Diner, să zicem de vreo 30 de locuri maxim. Două chestii îl distingeau de alte locale – era unicul care lucra 24/24 și proprietarul care ne impunea să-i spunem Chief, un om nebunatic, plin de sine, nu prost, carismatic și egoist. De la început a fost foarte greu, nu am să povestesc prin câte am trecut..
Am părăsit Biserica și pe sister Chris, cu sincere mulțumiri și un cadou adus fără destinatar prestabilit, din Moldova.
Așa, după aproximativ două săptămâni m-am văzut angajat full time, cum se zice pe meleagurile Mohicanilor.
Totul abia începe..
Orarul meu de lucru era următor:
– la 6:00 eram în restaurantul mic, până la 14:00
– de la 15:00 până pe la 23:00 la BigBoy, de cele mai multe ori mă rețineam și ajungeam pe la 0:00 acasă.
– Mă băiam, că puțeam tot a mâncare și ulei ars, dormeam vreo 5 ore și de la început. Așa de duminică până vineri.
– Vineri după BigBoy, mă întorceam înapoi la Bridgeview Diner și lucram de la 2:00 (noaptea), până la 4:00-5:00 dimineața. [vedeți voi, așa cum era unicul local ce lucra 24/24, după ce la 1:00 se închideau toate barurile, oamenii cu ficatele pline, veneau să-și umple burțile. Localul se transforma într-un bordel adevărat, cu dansuri strip pe mese, aruncare de mâncare, provocări la bătăi].
– Sâmbăta era unica zi când aveam liber la BigBoy. De obicei îmi duceam hainele la spălat, mă bărbieream sau mă chercheleam repede. Dar de la 14:00 până la 22:00 lucram iar în restaurantul mic.
– Duminica se începea regimul standard: 6:00-14:00, 15:00-23:00, până vineri, etc.
– Peste 107 ore lucrate pe săptămână. Nici o zi liberă. 4 luni la rând. Însă nu aveam nuanța de săptămâni. Timpul nu mai avea formă de spirală, era o simplă linie, dreaptă, subțire și fără capăt.
Acum, vedeți voi, să nu aveți impresii greșite, nu am ales să lucrez așa de mult, da, banii trebuiau întorși, alții noi făcuți, dar nu cu așa jertfe. Am rugat să primesc o zi liberă și la restaurantul mic, să am cel puțin o sâmbătă plină liberă, în răspuns am primit – ori lucrez cum este, ori de loc. Lucrul la Bridgeview Diner îmi aducea în jur de 60{6e6e7e4a7a81bd37c04d0033ae6157d0a7fc5cebe95b016083e7f592fdc678a1} din venit, plus cazare și mâncare, nu-l puteam pierde.
continuare – partea a 2-a, partea a 3-a
