Emoţii – Page 38 – ..mai mult emoții, decât cuvinte.

“Dacă tăceai filosof rămîneai”

Mi-am spus că mi-ar plăcea să scriu şi am scris. Mi-a plăcut. După ce am scris un pic, mi-am dat seama că pentru a scrie mai bine, ar trebui să şi citesc. Am început să citesc.

—
Nu-mi place să scriu despre „Actualităţi”, o fac doar cînd mă ajunge la os prostia omenească. Vreau să scriu despre etern, despre ceea ce permanent a existat „acolo” şi tot necunoscut a rămas. Asta nu se vinde, asta nu se citeşte, dar nu mă deranjează – indicatorul meu nu sunt afişările acumulate.

Mă irită să scriu despre politicieni, scandaluri şi sistemul existent. Am mai spus – EI NU MERITĂ ATENŢIA NOASTRĂ. Vreau să vorbesc cu voi despre energie, deprinderi, plăceri, dragoste, scopul vieţii, religie ş.a.m.d. Nu susţin că politicienii nu trebuie criticaţi, simplu sunt aşa de mulţi jurnalişti, canale media, bloggeri, etc. care o fac. Nu mai urmăresc ştirile de cîteva luni şi mă simt foarte bine.
—

Citesc cîte 20 min după masă, de luni pînă vineri. Atît timp pot să-i dedic şi-mi place!

Articolul l-am început acum 2-3 luni. L-am tot amînat. Am citit cîteva cărţi de atunci [F. Kafka, H. Murakami, P. Coelho, R. Bach, Gabriel García Márquez, H.Muller, Enchi Fumiko …] şi cititul m-a tot îndepărtat de scris.

Acum sunt un copil mic, înghit totul la rînd, fiecare carte mi se pare foarte bună, următoare mai bună. E drept că citesc lecturi recomandate de “experţi”, citesc cărţi care le găsesc menţionate în cele anterioar citite. Fiecare carte mă înaripează, mă răneşte, mă îndrăgosteşte, mă excită.

Desigur îmi pare rău că nu am citit în copilărie. Însă nu consider timpul petrecut pe atunci pierdut. Nu cred că aş fi interpretat corect 10 ani în urmă lectura ce o analizez astăzi. Am vorbit cu oameni care nu mai ţin minte sensul cărţilor citite la vîrsta fragedă şi-mi pare rău pentru ei. Eu păstrez ideile şi emoţiile generate de astea ca pe o comoară.

Am să continui să citesc, aşa, cîte 10-20 min pe zi, şi poate într-o zi am să scriu mai mult.

Schimb viitorul pe trecut

Viața se scurge. Timpul nu se oprește. Moartea e motivația divină.

Cînd privesc înapoi mă bucur. Cînd privesc înapoi rîd. Cînd privesc înapoi mă sperii și mă-înspăimânt.

Fiecare are calea sa. Am ajuns să fiu născut în Moldova, uniunea sovietică pe atunci. Am ajuns să fiu născut de mama mea, pus la cale împreună cu tatăl meu. Am ajuns să am un frate și toți să mă numească Andrei. Un nume neutru pentru mine. Altele îmi provoacă emoții, asociații legate de experiențe cu oameni pe care i-am cunoscut purtînd numele lor. Al meu mi se pare transparent ca apa. Știu doar că trebuie să întorc capul odată ce îl aud.

Cînd privesc înapoi mă bucur. Îmi aduc aminte de cele întîmplate, au fost frumoase. Nu vi se pare și vouă că trecutul a fost mai frumos, mai plin de viață? Apoi cînd mai trece un an, îți aduci aminte de timpurile cînd spuneai asta și zici “și astea au fost timpuri tare frumoase”. Și tot așa. Timpurile frumoase vin din urmă. Dar nu ne ajung.

Sau în cuplu “cît eram de fericiți anul trecut, ce frumos am petrecut timpul acolo. Iar acum …”. Peste un an “cît eram de fericiți anul trecut, ce frumos am petrecut timpul acolo. Iar acum … “.

E trist cînd nu poți prețui momentul, cînd trăiești din amintiri. La sfîrșit înțelegi că toată viața a fost frumoasă, cu probleme cu tot, dar ai știut să o valorifici doar postfactum. Timpul nu se oprește și nu merge înapoi.

—-
Aș vrea să-mi trăiesc viața de două ori. Fix așa cum a fost. Fără să am posibilitatea de a schimba ceva, fără să am dorința de a schimba ceva. Să țin minte tot ce a fost, ca să pot trăi și simți fiecare moment la justa sa valoare. Și cînd îmi va fi rău, nu voi mai spune că-i pizdețul. Știu bine, totul trece, totul se rotește și după rău vine bine, și după bine rău, dar toate sunt nimicuri fiindcă contează calea și nu destinația.

Unde se ascunde inspiraţia.

Nu spun că toţi au momente din astea, urăsc generalizarea şi încerc să lupt cu ea, începînd cu mine.

Am momente cînd mă pierd în spaţiu şi timp. Nu ştiu de ce sunt, de ce sunt pe pămînt, ce pot face pentru mine sau pentru alţi oameni. Le trebuie la oameni ceea ce le pot da? Ce le pot da eu? Ce îmi trebuie mie? Aici am un răspuns la care revin în aşa momente – să fiu fericit. Cum să fiu fericit? Să fiu fericit prin a face ceva pentru mine sau a face ceva pentru restul, sau ambele? Ce să fac? Şi iar se începe. „Fericirea” nu ma ajutat, e un mod de viaţă, nu destinaţie. Cum să ajungo Acolo?

Totul începe simplu: batzz şi nu mai ştiu ce să fac. Mai complicat e la serviciu, fiindcă simt responsabilitate pentru fiecare minut petrecut. Mi se întîmplă cam o dată la o lună şi jumate.

Am diferite metode pentru a reveni pe şine. De fapt am nevoie de inspiraţie, de motivaţie. Muzica în aceste momente mă sustrage, o pot asculta doar cînd sunt liniştit şi în proces de lucru [deja]. Pot să încep cu citirea diferitor articole de specialitate sau altele – găsite în Twitter, Flipboard, Stumbleupon, Google Reader, etc. Îmi ajută, dar puţin.

Uneori simplu încerc să mă forţez, să-mi focusez atenţia. Încep de la cel mai simplu şi banal: cu ce mă ocup eu? care-mi sunt responsabilităţile? Mă ajută mult pixul şi hîrtia. În aceste momente, lucrul fizic îmi oferă claritate pe care o pot pipăi. „Scriu jos” [mot a mot din engleză] într-o coloană cu mult spaţiu între rînduri: Banner web, Mentenanţă situri, Social Media, [proiecte noi care nu le pot divulga yet], Others [tot ce nu poate fi categorisit]. Apoi creez arbori care cresc de la prima coloană spre dreapta foii. Aşa apar contracte noi care trebuie semnate, pagini design – aprobate, rapoarte statistice – scrise, articole ce trebuie postate, reportaje video de filmat, bannere vechi de scos din circulaţie, etc. Astea le mai împart în mici arbori ş.a.m.d. Cînd termin citesc de sus în jos şi le îndeplinesc. Poate dura săptămîni. Odată îndeplinită o sarcină o „tai” cu pixul. Pînă cînd tai o pagina întreagă de task -uri e posibil să apară alta nouă.

Însă uneori nici asta nu mă ajută, mă uit ca boul la foaia albă şi nu vreau să mă apuc de nimic. Problema este că 2/3 din lucrul meu constă din sarcini ce nu vin de sus, dreapta sau stîngă. Nu am o listă care să o iau în mînă şi să încep a îndeplini punctu cu punct. Majoritatea sarcinilor care le îndeplinesc mi le pun desinestătător. Plănuiesc, îndeplinesc, monitorizez rezultatele, introduc modificări, cer ajutor la agenţii, etc. […]

Fiind parte din Natură, încerc să revin „back to roots”. Ies afară. Unica natură care mi-a rămas sunt nişte copaci şi „gazonul ” din părculeţ. Mă uit la vîrfurile arborilor şi văd cum plutesc norii. Privesc în depărtare şi încerc să mă eliberez de toate gîndurile şi nevoile. Golindu-mă de tot ce a început să mă preseze, fac loc pentru idei noi, pentru împrospătarea celor vechi. Îmi aerisesc creerul. „Of m-am blocat, ce am vrut să scriu? Acuş, mă uit pe fereastră spre coroanele verzi care 20 min în urmă le cercetam afară, în speranţă să-mi şoptească ceva”.

Dimineaţa am fost cutremurat de ştirea moarţii lui Steave Jobs.

Oare cum aşa oameni ca el sau alţii îşi găsesc inspiraţia să facă lucruri măreţe? Ieşea Steve în fiecare zi să se uite la copaci. Nu cred. De asta eu niciodată [nu spune niciodată] nu voi proiecta un iPad, iar el nu va face ceva din lucrurile care eu le-am făcut sau le voi face.

Mi-aş dori şi un lac alături sau izvor. Apoi, dacă le aranjez pe toate la locul său, e posibil să mai “merg” 1-2 luni fără a mă opri, fără a întoare capul înapoi – am făcut bine? şi înainte – acum ce să fac?

Sfîrşit.

Notă: nu verific greşelile ortografice, e o chestie de etică pentru mine şi acum nu am chef de ea.