Viața se scurge. Timpul nu se oprește. Moartea e motivația divină.
Cînd privesc înapoi mă bucur. Cînd privesc înapoi rîd. Cînd privesc înapoi mă sperii și mă-înspăimânt.
Fiecare are calea sa. Am ajuns să fiu născut în Moldova, uniunea sovietică pe atunci. Am ajuns să fiu născut de mama mea, pus la cale împreună cu tatăl meu. Am ajuns să am un frate și toți să mă numească Andrei. Un nume neutru pentru mine. Altele îmi provoacă emoții, asociații legate de experiențe cu oameni pe care i-am cunoscut purtînd numele lor. Al meu mi se pare transparent ca apa. Știu doar că trebuie să întorc capul odată ce îl aud.
Cînd privesc înapoi mă bucur. Îmi aduc aminte de cele întîmplate, au fost frumoase. Nu vi se pare și vouă că trecutul a fost mai frumos, mai plin de viață? Apoi cînd mai trece un an, îți aduci aminte de timpurile cînd spuneai asta și zici “și astea au fost timpuri tare frumoase”. Și tot așa. Timpurile frumoase vin din urmă. Dar nu ne ajung.
Sau în cuplu “cît eram de fericiți anul trecut, ce frumos am petrecut timpul acolo. Iar acum …”. Peste un an “cît eram de fericiți anul trecut, ce frumos am petrecut timpul acolo. Iar acum … “.
E trist cînd nu poți prețui momentul, cînd trăiești din amintiri. La sfîrșit înțelegi că toată viața a fost frumoasă, cu probleme cu tot, dar ai știut să o valorifici doar postfactum. Timpul nu se oprește și nu merge înapoi.
—-
Aș vrea să-mi trăiesc viața de două ori. Fix așa cum a fost. Fără să am posibilitatea de a schimba ceva, fără să am dorința de a schimba ceva. Să țin minte tot ce a fost, ca să pot trăi și simți fiecare moment la justa sa valoare. Și cînd îmi va fi rău, nu voi mai spune că-i pizdețul. Știu bine, totul trece, totul se rotește și după rău vine bine, și după bine rău, dar toate sunt nimicuri fiindcă contează calea și nu destinația.