Deprinderea fumatului sau de ce Oamenii nu se lasă de țigări

smoking…nu, nu; nu voi vorbi despre daunele fumatului și nu voi încerca a convinge pe cineva să se lepede de această activitate. Poate doar indirect 😉

Cum am mai scris și în alte articole, îmi place să văd viața din perspectiva deprinderilor, pe care le împart foarte general – rele și bune. Am și un criteriu tupeist de categorisire, eu îi spun ”lege a universului”. În general, orice legitate care o întâlnesc într-un șir de fapte, dar nu o pot explica științific/logic, o numesc ”lege a universului”. Deci, acest criteriu de categorisire este: orice deprindere căpătată ușor și ce aduce plăceri de scurtă durată este rea sau neutră (în afara sexului :P); orice deprindere formată greu – prin exerciții repetate conștient și ce aduce rezultate greu, dar cu efect de lungă durată – este bună.

Fumatul este o deprindere rea.

—
În general mie mi-i paralel de lumea străin-înconjurătoare care fumează. Pământul și așa e supra-populat. Am încercat naiv să conving persoane dragi să se lepede de fumat. Odată aproape am reușit. Pe cine interesează, am să vă spun rețeta inventată de mine.

Încercând în zadar să fac oamenii apropiați să se lepede de fumat, involuntar am creat un studiu. Despre asta doream să povestesc:

(Cum aș putea mai bine relata ce am în cap?)
Deci, ”fumatul e dăunător”, ”fumatul omoară”, ”smoală în plămâni”, ”cancer pulmonar”, ”impotență” – toate sunt bullshit. Hai să fim serioși, pe câți fumători aceste mesaje i-a făcut să se lașe de fumat?

Sunt adevărate pericolele de mai sus? Da.
Sunt luate în serios? Nu!
Atunci de ce se mai continuă folosirea acestora?

Și problema nu e doar de ordinul indiferenței. Chiar există fapte ce știrbesc din seriozitatea acestor ”sperietori” de ciori.

– Țigările au devenit mai puțin dăunătoare. Punct.

– Medicina a evoluat considerabil. Multe din daunele cauzate pot fi ”reparate” ori total, ori parțial.

Știu oameni, și voi știți, care fumează de o viață (10 ani, 20, 30 …) – și sunt OK. Da, poate se sufocă puțin când ridică 4 etaje. Dar și cei ce nu fumează, dar nu fac sport au insuficiență cardiacă sau respiratorie la activități fizice mai solicitante.

”Ei” au 60, 70 de ani, au trăit mai mult decât o armată de nefumători și tușind vreo trei minute imediat ce se trezesc, aprind o țigară și mai trăiesc o zi.

Asta e realitatea. Nu spun că așa trebuie de trăit, dar e posibil și e demonstrat.

—
Oamenii nu lasă fumatul fiindcă NU SUNT MOTIVAȚI să o facă.

Să presupunem că eu sunt fumător tipic, știind toate de mai sus – de ce mă rog aș lăsa eu fumatul?!

– Acesta îmi place ca proces. Îmi place să țin țigara în mână. Să expir fum.
– Mă relaxează.
– Îmi umple timpul când am o pauză.
– Mă socializează.
– Îmi oferă un statut social.
– Sunt sexy!

—
Am încercat și eu în adolescență fumatul. Recunosc că e o activitate care atrage. Am să risc să propun o soluție pentru lăsarea fumatului, reieșind din săraca mea experiență.

—
Nu fumez și nu beau mult-des (rareori întrec măsura) – fiindcă a doua zi sau peste o zi urmează să merg la antrenament, ori la bazin, ori să ies cu bicicleta etc.. Și vai și amar de ficatul meu. (Plămânii nu pot spune că mă dor, că nu fumez.) Performanța scade considerabil. Și când permanent încerc să merg înainte, să fiu mai rapid, mai rezistent, mai tare, mai/mai/mai; regresul e inacceptabil. Cu ani în urmă, am avut vreo două beții înainte de antrenamente și apoi nu atât disconfortul fizic, cât critica morală personală ma durut tare, antrenamente pierdute = timp pierdut. Și din cauza la ce? La careva 5 pahare în plus. Nu zic să nu beau. Dar era suficient să mă opresc la primele 3 și posibil chiar ar fi fost de folos – relaxare, minerale, vitamine, etc. Dar nu, lipsa de măsură transformă plăcutul în daună și licoarea în venin.

Cu fumatul e și mai rău. Cel puțin dacă nu ești alcoolic, bei mai mult cu ocazii și nu e în fiecare zi, nici nu mai zic fiecare oră. Pe când în cazul fumatul care crează dependență nu aș putea spune ”Și din cauza la ce? La careva 5 pahare (țigări) în plus.”. Aici ori nu fumezi, ori fumezi. Asta dacă nu vorbim de iarbă.

—
Respectiv, dacă Unul ar avea un scop banal sportiv –  de a alerga 4km fără oprire. De a înota 2km fără oprire. Sau alte activități ”Cardio”, fumatul ar deveni o barieră și ar apărea un motiv real de a se debarasa de acesta.

Însă când ai un mod de viață: pat-cafea-rutieră-birou-balcon-țigară-birou-veceu-balcon-țigară-rutieră-țigară-casă-pat. Nahrina să leși fumatul?! KURITE NA ZDAROVIE, cum s-ar spune.

CONCLUZIE: păstrarea sănătății nu mai este motiv pentru lăsarea fumatului. În primul rând că sănătatea este un fenomen vag și necuantificabil. Pentru a lăsa fumatul, trebuie sport activ – aici cu filosofii nu te descurci – 4km prieteni, 4km…

Să scriu… ca să scriu?

rainman– A plouat.
– Adică nu, a turnat cu apă din cer.
– Nu, a căzut apă din cer.
– Ce contează? A plouat. Apă. Cer. Pământ.

“Să scriu… ca să scriu?” Nu-i place să facă lucruri care ar trebui să aducă plăcere, din obligație. Nu poate spune că urăște asta, fiindcă urăște cuvântul “ură”. Un cuvânt care trebuie exterminat din vocabular. Dacă ceva sau cineva nu-ți place într-atât de mult, atunci trebuie să-l eviți. Ura, e energie negativă ce te consumă și nu schimbă cursul lucrurilor. Atitudinea constructiv-indiferentă schimbă, cel puțin nu-ți consumă energia dătătoare de zâmbete.

“Să scriu… ca să scriu? Pot începe a scrie nimicuri și am să văd unde ajung.” Uneori ieși afară cu intenția de a te plimba. Nu vrei să ajungi undeva. Scopul nu e destinația, dar procesul. Ieși afară, te uiți în dreapta, te uiți în stânga și pășești înainte. Nu unde te duc ochii. Ochii sunt îndreptați în interior, privesc și analizează sufletul mic și ghemuit. Sufletul poate fi mic ca un bob de mac, ascuns undeva în regiunea sternului, în piept. Sau poate fi mare și ieși din corpul omului, fluturând cu aura sa în părți, ca frunzele uscate ale unui arțar în bătaia vântului. Ochii urmăresc cum sufletul se odihnește. Ochii conștientizează. Picioarele merg, iar peste un timp oarecare înțelegi că ai ajuns de unde ai pornit – la intrarea casei tale. Dar poate nici nu ai mers? Ai stat pe loc, ai urmărit sufletul. Ai rărit respirația. Și apoi ai ajuns acasă.

El știe că uneori e bine să scrie, ca să nu piardă deprinderea. Și urăște asta. Of, nu urăște, dar simplu nu-i place.

“Oare de ce îmi place atât de mult când plouă?” Ba am și poezii despre Ploaie. Una din ele paremise se numește “Purgatoriul”. E simplu – apa ne spală păcatele. Să fie asta unica cauză? Nu-mi place simplu să stau în casă să beau un ceai cald sau o cafea în timp ce se aud picăturile lovindu-se de frunzele copacilor și streșinile ferestrelor, cum unii formulează o scenă perfectă a ploii.

“Oare cât de weird trebuie să fie să porți ochelari de soare pe ploaie?” Vara de multe ori așa și se întâmplă. Intri în autobus, pârlit de soare, cu părul ars, cămașa fierbinte, pătat subțiori de proaspăta transpirație. Și ieși cu nori grei deasupra capului, ce apasă pământul prin culoarea lor întunecat-amestecată. Picăturile cad grele pe sticla neagră a ochelarilor și tu refuzi să-i scoți, fiindcă nu demult aveai motiv să-i porți. O încăpăținare naivă te cuprinde, totul e și mai plumburiu în jur din cauza sticlelor afumate, dar refuzi în continuare să te conformezi schimbărilor mamei naturii. Pe de altă parte, acolo departe, după geamurile ochelarilor, te simți încă la cald, încă transpirat și cu razele soarelui ce stăruie insistent peste proaspăta chelie dimprejurul părului rămas încă tânăr.

“Păcat de încălțăminte”. Asta e unica grijă pe care o are de fiecare dată. Plus, încearcă veșnic să ascundă telefoanele în geantă, din buzunarele exterioare în cele interioare. Vara cel mai des porți încălțâminte de pânză, deschisă și vai de curul ei când vin norii grei să răcorească aburii fierbinți de oraș.

“Și totuși, oare de ce îmi place așa mult ploaia?” Știu de ce. Posibil, e, când plouă – străzile sunt mai pustii. Iar aglomerațiile pe tine te obosesc. De asta îți plac ploile, ele curăță nu doar sufletul, dar și străzile.

Sunetul ploii uniformizează totul într-o masă comună. Dispare gălăgia obișnuită și neomogenă a capitalei. Și atunci, acest sunet comun se transformă în liniște.

“Săptămâna asta m-am trezit la 6 să merg la bazin” Am ieșit puțin afară și am stat pe o banchetă. Aerul era atât de curat – lipsit de căldură, de gaze, de sunete. În jur totul părea scăldat într-o lumină roz, a unui soare ce tot nu demult s-a trezit și încă nu a apărut pe cer, dar și-a trimis razele înainte să dea de știre că el vine. Dacă aș putea să mă culc măcar la 23:00 în fiecare zi, aș putea să mă trezesc la 6. Și atunci viața ar fi mai frumoasă, și mai curată – de gaze și de sunete.

“Vara dacă plouă, e bine să plouă mult” Urăsc când vara plouă puțin. Of, nu urăsc, dar tare nu-mi place. Pământul fierbinte transformă repede picăturile de apă în aburi. Și dacă până atunci ai trăit într-un cuptor uscat, acum te miști ca printr-o saună. Respirația devine grea, pielea antebrațelor se lipește de masă în timp ce tapezi, pe tot corpul parcă se așterne o peliculă ce încurcă pielea să respire. Și atunci începi să te sufoci și mori, mori, încet, mori. Dacă plouă, trebuie să plouă așa ca să spele orice urmă de căldură, să răcească asfaltul și cărările, blocurile și mașinile, inimile și mințile. E obligat să plouă așa. E obligat!

Urăște să scrie de dragul scrisului…of, nu urăște, dar chiar îi place! Fără scop, fără destinație. O plimbare pribeagă de cuvinte ce se strecoară agale printre picăturile de ploaie.

TAIKO – an epic novel of war and glory in feudal Japan

taiko-eiji-yoshikawa“When you are looking out from the midst of a large mountain, you can’t understand how big the mountain truly is.”

Așa cum ai cumpăra primul iPod și ești tentat apoi să iei iPhone, MacBook, iPad; la fel eu, după ce am citit Musashi scris de Eiji Yoshikawa, am fost tentat să încerc alte opere de-ale autorului.

“Taiko: An Epic Novel of War and Glory in Feudal Japan” este un roman scris pe baza evenimentelor ce au avut loc în anii 1500-1600 în Japonia.

Toyotomi Hideyoshi, supranumitul Taiko, s-a născut într-o familie săracă de samurai, a crescut fără tată și a pornit cariera s-a spre “Japan’s second “great unifier”” de la un simplu vânzător ambulant. Prin curaj, sinceritate și o capacitate strălucită de administrare, acesta a ajuns de la poziția de purtător a sandalelor conducătorului său Nobunaga, la cel mai îndrăgit general al său doar în zece ani, cucerind încrederea și aprecierea acestuia, dar totodată și invidia căpitanilor apropiați lordului. Așa a sărit de la un post la altul, datorită succeselor demonstrate – responsabil de bucătărie, apoi de cazarme, de lemne şi încălzirea palatelor, de grajduri, a unui detașament de zece soldați, până la o aripă a armatei de 50-80 mii de capete.

În prima treime a cărții, deși interesantă, am conclus că nu e pe atât de utilă, precum a fost Musashi, din care am desprins multe atribute ale self developmentului unui luptător. Însă odată cu creșterea personajului principal în roman, a început să crească și înțelegerea mea asupra accentului pe care îl pune autorul în această operă.

Dacă în ”Musashi” vedem cum eroul, care a și dat nume romanului, lucrează permanent pentru a cizela propriul caracter, pentru a perfecționa arta de luptă cu sabia, a obține un control absolut asupra propriei sale ființe; Hideyoshi a căutat permanent cum să manevreze cu persoane cheie, să folosească minim resurse pentru obținerea rezultatelor maxime, ca în sfârșit să obțină control deplin asupra întregului Imperiu.

“Taiko” este un roman plin de stratageme. Însă în comparație cu “Shogun“, nu sunt tot felul de șiretlicuri, dar acțiuni simple, calculate și bazate pe multă răbdare sau sinceritate. Am scris “sau”, fiindcă acolo unde eroul anticipa pierderi incomensurabile de soldați, timp sau bani, mergea pe calea cea scurtă, la mod direct – mergea fără pază, în interiorul castelelor inamicului și cu sufletul deschis așternea cauza nobilă a intențiilor lordului său – de a unifica Japonia – la picioarele generalilor, care trecuți prin lupte grele și neînfricați în fața armatelor numeroase conduse de Hideyoshi, cedau în fața cuvintelor sincere și calde a acestuia.

“Born the son of a farmer, he takes on the world with nothing but his bare hands and his wits, turning doubters into loyal servants, rivals into faithful friends, and enemies into allies. In all this he uses a piercing insight into human nature that unlocks castle gates, opens men’s minds, and captures women’s hearts.” [din descrierea cărții pe Goodreads].

În mod practic, dacă Musashi poate fi luat ca exemplu a căii de definire și perfecționare a propriei ființe, Hideyoshi se arată ca un exemplu de comportament în societate, cu prietenii, rudele, colegii și șefii. Nu am inclus în această listă soția, fiindcă diferențele culturale nu permit o suprapunere directă. Ca și orice samurai a acelui timp, dânsul a avut o soție și mai multe concubine.

E de menționat că personajul central al romanul, a ridicat castelul Osaka, cel mai cunoscut din Japonia și care a jucat un rol important în unificarea acesteia.

Opera se citește relativ greu, iarăși din cauza a sute de denumiri de râuri, munți, câmpii, regiuni și personaje. Chiar și Hideyoshi pe tot parcursul poartă vreo trei nume diferite și abia în ultimul capitol primește titlul de Taiko.

Întâmplător sau nu, în această perioadă am început să joc Șah. Nu am practică, nu am tactici preferate, am doar atenție și muuultă răbdare.

“The summit is believed to be the object of the climb. But the true object – the joy of living – is not in the peack itself, but in the adversities encountered on the way up.”