Despre oameni care se tem să dea greș

cojonesnu-mi plac oamenii care se tem să greșească.

mi-am promis să critic mai puțin. e acel puțin care mi-l permit.

– Ce fac oamenii care sunt obsedați să nu greșească?
– Ei nu-și asumă responsabilități. Stau sebe’v’staronke și îl fac pe niznaiu.

– De ce acești oameni încearcă din răsputeri să nu dea greș?
– Fiindcă le pasă prea mult de părerea celor cu “opinie”. Se tem să se pozorască. Și bravo, ei nu se pozorăsc indeed.

– Cum funcționează asta în viață?
– Lucrezi cu o agenție sau coleg, sau whatever .. întrebi “când va fi gata?”. Niciodată nu vei primit un răspuns concret! Niciodată?
– De ce?
– Pentru că ei se tem ca șoricandrii că nu vor îndeplini termenii.
– De ce?
– Fiindcă nu au încredere în propriile puteri. Fiindcă nu au încredere în echipa cu care lucrează. Fiindcă nu au Cojones!
– Cum să lucrezi cu așa oameni?
– Da hren ee znaet..

Cu așa oameni nu e interesant nici să lucrezi, nici să prieteneși, nici să trăiești.

Prefer să am împrejur din cei care zic “Da, am să fac atunci.” și să falimenteze de vreo două ori. Important să se reducă la aceste două ori; nimănui nu-i plac loserii sau guralivii – altă extremă. Eu nu reușesc permanent să-mi țin Cuvântul, fiindcă trăiesc într-o lume de circumstanțe. Dar asta nu mă face să mă refuz de al oferi. Dimpotrivă, mă gândesc de 10 ori înainte de a promite cuiva ceva. Iar dacă am promis, rup coarnele dracului, dar să fie cum ne-am înțeles. Investesc mult în “cuvântul meu”, mi se pare cel mai de preț lucru pe care îl am.

Patetic vorbind, acești oameni nu vor să riște, nu vor să ridice capul, au să pășească doar pe urma altuia, unde știu că e uscat și Stabil, și pământul nu fuge de sub picioare.

Cu așa oameni e greu să formezi o familie. Fiindcă pentru ei orice ceartă e sfârșitul lumii, relația lor a dat greș! Cum așa?! Oamenii sunt două ființe vii, care gândesc diferit și faptul că ei se plac și trăiesc împreună nu-i face complice la orice idee sau acțiune. Succesul vine acolo unde conflictul este iertat și lecția învățată, nu ocolit cu noduri în gât.

—
Mergând pe stradă, am înțeles utopic că de fapt greșelile sunt o comoară mare pe care o am în această viață și lor le datorez foarte multe realizări.

Cirque du Soleil – farmecul detaliilor

cique du soleil“Cirque du Soleil”, este un “titlu” care, la alături de Apple sau Dalai Lama trebuie să fie cunoscut de toți. Îmi place când le povestesc oamenilor că am fost la Cirque du Soleil “ieri” să mă întrebe ce spectacol am văzut, nu “ce este Circ de Solei?”.

Nu am să vă povestesc ce am văzut, nu are rost, nu voi fi în stare. Am să povestesc ce am simțit, făcut și vrut:
[recomand insistent să ascultați cât citiți – Cirque du Soleil – Alegria. e soundtrackul spectacolului Alegria]

am râs cum nu am râs demult. Sincer, cu gura mare, cu plămânii grei, cu batere de pumni în genunchi. Am râs așa cum râzi când te uiți prin părți să te asiguri că și restul o fac, că nu ești nebun. Nu am știut – clovnii mai sunt în stare să facă un adult să-i fie rușine în fața copiilor, fiindcă e isteric și face mai mare gălăgie decât ei la fiecare glumă. Aș vrea să-i chem la înmormântarea mea, ca oamenii să aibă doar lacrimi de râs și să-și ia rămas bun roșii pe față de chicoteală.

vroiam să mă ridic de pe scaun, să fiu obraznic și să sar cu acrobații pe trambuline. Să mă rotesc în spațiu ca o minge neuniformă. În acele momente nu înțelegeam de ce omului să zboare, el poate atât de frumos sări și cădea înapoi.

vroiam să mă ard la torțele fachirilor. Să rotesc sferele de foc până se vor contopi într-un cerc și vor lumina fețele gurilor-căscă.

să stau lângă doamnele care cântau live, să îngân cu glasul meu de leu de mare notele ce făceau să se miște atât de dulce ciocănașul, nicovala și scărița în unison. Să bat împreună cu toboșarii ritmuri ce îndeamnă la acțiuni și curaj!

vroiam să fiu aruncat de la înălțimi, să falimentez de a fi prins de colegi și să cad în plasa de siguranță.

mă speriam să văd asiatele care duc lipsa sistemului osos, aveam impresia că își rup coloana vertebrală doar ca să ne facă pe noi, niște muritori, să muțim de emoții. Eram sigur că nu se mai ridică, iar dacă o face, sigur cade în partea opusă, ca un chibrit rupt la mijloc. Nu e cu putință să stai drept după ce ți-ai fracturat vreo 4 vertebre  complet. Șarpele ar muri de rușine alături de ele, fiindcă nu s-ar simți suficient de plastic.

aș vrea să lucrez alături de ei. Să-mi permită cel puțin să le aduc apă, să le pregătesc costumele, să instalez scene, iar în schimb să mă lase să-i admir, să-mi arate uneori cum se face, să râdă de încercările mele infantile.

—
Nu în zădar am menționat la început Apple.
Ce face “Cirque du Soleil” deosebit? Detaliile!

Există și alte trupe tari în acrobație, etc.

Simți cum fiecare componentă a spectacolului a fost planificată, testată, adusă la perfecțiune. Îmi place deosebit să spun “spectacol”, fiindcă asta este, nu e circ. Ai muzică, și nu una simplă, dar vie, instrumente în scenă, și voce vie. Iar vocea nu stă undeva ascunsă, dar e parte din scenariu, e unul din personajele povestii.

De câte ori se interpretează un număr, backgroundul e viu, ai indivizi mascați dezgustător care se plimbă, stau culcați pe un colț de decor, se luptă între ele, se holbează la spectatori, creează o atmosferă împlinită.

Lanțul subiectului se păstrează pe tot parcursul spectacolului, ai clovnii care încearcă să repete cele făcute anterior de bărbații cu 8 rânduri de mușchi pe abdomen, 8! Te piși pe tine de râs…

Vezi costume bine asortate, o scenă bine gândită, iar participanții niciodată nu fac ceva pur și simplu. Nu ai impresia de: a ieșit pe scenă, a interpretat, a plecat. Totul e cursiv, ai introduceri lente și plecări bine înscenate.

Permanent vezi oameni care ai impresia că nu fac nimic, egoistul din tine se gândește că ăștia sunt plătiți în zadar, dar ei fac parte din poveste, din decor. Detalii…

—
Când priveam totul cu sufletul la gură, imediat vedeam două scene. Cea din față și cea din background. Vedeam zile și nopți de antrenamente. Atunci când eroii sunt îmbrăcați în haine mai puțin lucioase și mai mult comode. Atunci când repetă de mii de ori același exercițiu. Vedeam cum exersează să falimenteze, pentru a nu face spectacolul perfect, pentru a face fetele să-și muște buzele cărnoase. Urmăream cum clovnii dau sfaturi jonglorilor ce interesant se mai poate de făcut cu 7 mingi; cum regizorul, care posibil era unul din cei care nu făcea nimic în fața spectatorilor, îi adună pe toți și le spune “și acum, de la început!”. Îmi apăreau în față – fracturi, medici, bere, sex , familii, călătorii, avioane, camioane cu echipament, contabili, specialiști comunicare cu publicul…și iar reveneam la fața locului, râdeam, mă băteam peste picioare, amorțeam în așteptare și mă bucuram de viață.

—
Undeva departe de gropi, guvern, alegeri, viața poate fi frumoasă. Îmi doresc să aducem frumosul la noi Acasă.

Work & Travel – Istoria unei schimbări (3)

worktravel3partea întâi / partea a doua

Cum te poate ajuta în viața personală sau carieră: spălatul vaselor, gătitul bucatelor, deservirea clienților?

Nimic nu se produce din nimic. Totul e consecința trecutului.

Chiar dacă istoria povestită e lungușoară, lista celor învățate nu va fi la fel. Mereu am fost în căutarea surselor, nu a mijloacelor sau a rezultatelor. Deprinderile create în state, mă urmăresc pretutindeni, când gândesc sau realizez ceva – nu contează în birou sau acasă, în relația cu alți oameni sau cu mine.

Am să încep cu cel mai simplu și cu cel mai mic impact – am învățat să vorbesc engleza. Am studiat-o și la școală și la universitate, dar nu puteam formula coerent mai mult de 7 propoziții la rând. Era doar vina mea, trebuia să învăț mai mult. În fine, peste vreo 2 luni, vorbeam fluent, nu foarte bine, dar nu mai făceam pauze între propoziții. Engleza a prins bine în CVuri. Ambele companii la care am lucrat ulterior, sunt internaționale, limba străină nu era o bifă pe hârtie, trebuia să pot comunica cu parteneri și colegi.

Organizarea – când veneam la șase în restaurant, totul era cu picioarele în sus. Sute de de vase murdare, podeaua gunoiște, strașnic. Șeful lucra noaptea, și nu-și bătea capul să strângă. Cum veneam eu, el fugea la culcare. Multe ori nici nu mă aștepta, lăsa restaurantul gol. Se întâmpla să văd oameni, care nedumeriți așteptau la masă, să-i deservească cineva. Primele zile, când mă apucam să fac curat, le luam pe toate la rând. Parcă ar suna corect, nu-i așa? Îmi era greață și dura o veșnicie. Luam o farfurie, o curățam, o spălam, o clăteam, o puneam la loc. Sute de ori. Până într-o dimineață când șefu a rămas cu mine, și m-a învățat cum se face, era foarte indignat de ineficiența mea. Mai întâi se apuca de un fel de farfurii, le strângea de pe unde erau, le curățea, le punea una peste alta, ca să ocupe mai puțin loc. Diferite farfurii, au diferite forme, dacă nu lucrezi cu un singur set, dar le ei pe toate la rând, nu poți elibera spațiu dimprejur, fiindcă nu le poți băga una în alta. Nu le spăla, se apuca de alt fel de farfurii, coșuri, căni, etc. Localul deja arăta mai bine, cu câteva turnuri de vase murdare după tejghea, dar spațios. Apoi trecea la spălat, etc.

Ochii sperie, mâinile bucură. Mai ales dacă știi cum să le folosești.

În fiecare zi mă întâlnesc cu haos, din ăsta. Cel mai simplu – inboxul de la mail. Mai ales după o mică vacanță e mega încărcat. Nu începi să le citești/rezolvi pe toate la rând. Grupezi, citești, rezolvi.

În principiu, am învățat să privesc lucrurile calm, știu că acolo unde e mult și sperie, defapt e neorganizat. Fir cu fir, și totul devine mic, frumușel, gata de a fi spălat, încărcat, călcat, mâncat, bătut, rezolvat, asamblat.

Prioritizare – la bucătărie nu funcționează legea – primul venit primul servit. Hai să o luăm simplu, vin 4 comenzi odată: ochiuri prăjite (3min), steak (20min), pește prăjit (10 min), french fries (5 min). Nu te apuci de ouă (nu în sensul direct a cuvântului), dar de steak. Îl tai, pui pe grill (în localul nostru nu erau bucăți înghețate de carne, aveam un mușchi mare proaspăt marinat, din care tăiam felii la fiecare comandă, e o artă și asta – să tai o felie dreaptă, fără zigzaguri). Apoi nu te apuci de pește, chiar dacă durează mai mult decât restul, peștele mai greu se pregătește pentru gătit, trebuie curățit, etc., nu vreai omul care a comandat cartofi să aștepte prea mult, el se așteaptă să-i primească repede, fiindcă știe că se gătesc ușor. Deci arunci cartofii în ulei fiert, spargi ouă în tigaie, scoți peștele, tai, pui ulei pe grill și la prăjit cu el, întorci steakul, întorci ouăle, condimentezi peștele, amesteci cartofii, întorci ouăle și le pui pe farfurie, verifici steakul, scoți cartofii, întorci peștele, și tot așa până dai câte o comandă la chelner. În timpul cât gătești, permanent vin comenzi noi. Și o comandă de fapt nu e compusă dintr-un singur fel cum e în exemplu, trebuie să prioritizezți intern în comandă, extern cu alte comenzi, ș.a.m.d.

Când alegi, sunt două criterii – importanța și durată (sau urgența).

Ai sarcini de la manageri, rugăminți de la colegi, proiecte proprii. Vii în oficiu, de ce te apuci? Ai viața proprie, familie, hobby, rude, accidente, la care acorzi atenție?

Organizezi, prioritizezi. E cel mai util ce am prins.

Am mai învățat să mă pricep în oameni și să pot “comunica” cu ei. Vedeți voi, unde am lucrat eu, nu am să spun că e așa în general în State, dacă nu stai drept și nu spui în față ce crezi, ai belit-o. Ești nimeni, și cu tine se poartă respectiv. Plus sunt mulți care vorbesc aiurea sau fac aiurea, cu cât mai devreme îi recunoști, cu atât mai bine.

Am învățat să rabd, să ascult, să zic în față, să ridic vocea, să acționez, să aștept, să influențez, să mă las influențat, să trântesc în pământ când omul nu înțelege din multe cuvinte, au fost și din astea, cu părere de rău.

Acum amintiți-vă, ce va făcut pe voi mai buni?