Emoţii – Page 3 – ..mai mult emoții, decât cuvinte.

Despre fericire, operă în două acte

Actul I ”Experiența personală”

Odată ca niciodată am stabilit că scopul meu în viață va fi … ta daaaam! Să fiu fericit. Și mi s-a părut genial. Genial și înălțător…

Toți își bat capul și vor bani, putere, carieră… la mine e simplu, vreau să fiu fericit! Da… genial.

Cu anii însă, am observat că în jur cam toți vor același lucru – să fie fericiți. Și nu m-am mai simțit unic. Cred că e normal să se întâmple din când în când. Tot îți dai seama că nu ai inventat nimic nou… Mai ales acum, când suntem aproape 8 mlrd., fiecare cu idei, întrebări și probleme. Plus, datorită Internetului e ușor să verifici prin Google, Quora, Reddit… originalitatea propriilor gânduri. Aparent, ne repetăm des.

Indiferent dacă scopul meu era unic sau ba, am avut ceva idei corecte în acest sens. De exemplu, că poți fi fericit făcând orice. Lucruri rele și bune, utile și inutile, frumoase sau practice. Totul depinde de interpretarea noastră, de atitudine.

Ca și în startup-uri, ideea până la urmă nu contează, implementarea – da.

Fericirea, desigur, nu e o destinație, e călătoria. Cam toți vrem să fim fericiți, dar cum o obținem?

La fel ca și dragostea, fericirea nu vine, de regulă, de la sine, trebuie depus efort consecvent și sistematic. Sau, cum se mai zice, ˝fericirea˝ nu e un substantiv, e verb, acțiune.

Dar mai în fiecare zi mă întreb de ce trăiesc, pentru ce, cu ce scop? Parcă ceva nu ajunge. Răspunsul să fiu fericit nu-mi mai potolește curiozitatea. Și eu știu răspunsul – nu există un motiv. Trăiești fiindcă te-ai născut, acum încearcă să trăiești cât mai fericit.

Și așa am ajuns la ideea că scopul în viață nu poate fi fericirea. Nu o poți construi din ceva palpabil. Fericirea se naște ca o reflecție, ca un efect secundar a anumitor acțiuni ce au alte scopuri: dezvoltare spirituală, fizică, ajutorul cuiva, meseria, muzica, lectura etc.

Actul II ”Experiența științifică”

Am citit recent ”Flux: psihologia fericirii”, un studiu asupra stării de fericire și cum poate fi atins. Am să vă povestesc pe scurt ce am aflat.

Plăcerea și fericirea sunt lucruri diferite. Chiar și multă plăcere în viață nu te poate face fericit, uneori invers. Fericirea poate fi atinsă de oricine, indiferent de cultură, nivel de trai, poziție socială. Autorul, Mihaly Csikszentmihalyi, vine cu exemple în care oamenii au ajuns să fie fericiți în lagăre de concentrare sau după accidente grave ce iau lăsat cu dizabilități fizice.

Fericirea este strâns legată de existența unei ordine în conștiință. În mod normal, dacă nu facem nimic, starea conștiinței noastre este haos. De asta mulți fug de singurătate, privesc cu orele televizorul sau petrec timpul chiar și cu oameni neinteresanți, ca să evite stările de entropie. De asta e important un scop în viață, orice scop, dar nu Fericirea în sine. Scopul funcționează ca un magnet, creează un câmp care ordonează gândurile și acțiunile.

În carte, autorul vorbește despre o stare numită ”flux”. Nu e specificat direct că starea de flux=fericirea, dar așa se subînțelege. Pentru a atinge această stare (după studii de 20 de ani), sunt necesare următoarele:

Obiecte moștenite

Timpul se așternea frumos pe obiectele fabricate înaintea revoluției informaționale. Revoluția informațională am ales-o aproximativ. Când totul a început a se produce din plastic și silicon?

Dacă e să analizăm rațional, noile materii prime utilizate în fabricare au tot sensul. Nu vreau să-mi închipui de câți copaci și animale ar fi nevoie pentru a satisface nevoile civilizației curente.

Cărțile le prefer electronice, sau mai bine audio. Ferestrele, ușile, tot felul de veselă și haine e ok să fie din plastic…numai nu sacoșele și ”sticlele” pentru apă, care prefer să fie din pânză, sticlă, metal și să fie folosite de multe ori.

Latura negativă evidentă este că pentru producerea de silicon și plastic se folosește mult petrol, o industrie întreagă care poluează masiv. Dar, simt eu că înlocuirea acestor miliarde de tone de produse fabricate din petrol cu lemn, hârtie sau oțel nu ar micșora daunele, ba poate dimpotrivă…

Perspectiva din care scriu aceste cuvinte este una estetică și emoțională.

Toate obiectele confecționate din materii naturale, au farmecul de a îmbătrâni frumos odată cu utilizarea lor zilnică și împreună cu timpul ce se scurge peste ele.

Pentru mine, o geantă, o curea, un cuțit, o lingură sau o pereche de ciubote devin mai dragi după ce experiența unică prin care am trecut împreună le-au transformat cu rosături, bătături – mici și frumoase ˝defecte˝. Se schimbă culoarea, forma, desenul. Când le-am cumpărat, erau multe asemănătoare pe același raft, iar după ani au devenit neasemuite.

Nu sunt ceea ce cumpăr!

Trăiești, trăiești și mai găsești niște chestii de ”cacao” în tine.

Ultima descoperire am făcut-o cam jumate de an în urmă, dar am conștientizat-o și i-am văzut formele adevărate acum – eu, dar sunt sigur că și alții, altfel nu aș scrie aceste gânduri public, încerc să-mi cumpăr anumite obiecte pentru a crea, forța o realitate (despre mine) dorită, dar imaginară.

Totul a început … cine știe când … dar a devenit clar odată cu Garmin Fenix 5. Eu tare am vrut acest device. Îl așteptam înainte de a fi în vânzare. L-am luat pe bani nebuni, sub acoperirea că îmi fac un cadou la 30 de ani (lame da? dar e subiect pentru alt articol) și cu speranța că mă va motiva să fac mai multă mișcare.

E adevărat că m-a mobilizat. Când dai vreo 700€ pe ceva, trebuie să îndreptățești deciza luată. Măsuram etajele ridicate pe zi, pașii, ciclismul, înotul, pilates etc. Dar cu timpul…a venit frigul și nu mai mergeam cu bicla; la pași mă uitam, dar înțelegeam că pot simplu să merg 30 minute pe jos zilnic; etajele le poți număra în minte, nu? Pentru Pilates și alte astfel de activități Garmin măsoară doar caloriile pe baza bătăilor pe minut, ce nu mă interesa. Și cel mai important, ce fac și iarna, și vara, înotul – nu știe să-l măsoare corect. 700€! Nu știe. Nu poate, dar nu-i pe asta. Problema nu e în device, e în mine. Produse din astea cu duiumul pe lume și noi trebuie să alegem ce ne trebuie cu adevărat.

Cam în jumătate de an am înțeles că nu am nevoie de el. Îl port ca un simplu ceas. Am fost frustat câteva luni. Apoi am decis să-l vând, că nu-l folosesc după potențialul său și nu-l merit. Am mers și mi-am pus baterii noi la ceasul meu vechi CASIO. Am scos garminul la vânzare. A durat vreo jumate de an. La urmă l-am dat la jumate de preț. A durut. A durut să recunosc în fața mea și a altora că e am dat greș. A durut să pierd atâți bani. Dar când doare, memorizezi mai bine, de asta m-am forțat să o fac. L-am dat, am băgat banii în buzunar și am mers acasă…

Azi, m-am interesat la un magazin de outdoor despre o percehe de încălțăminte care o aștept de vreo 6 luni. Îmi doream ceva universal, pentru primăvară, vară, toamnă. Să respire, să fie impermiabile, comode, rezistente. Am găsit așa ceva în forma la o pereche de ghete multi-sport de la Scarpa.

Și aici m-a lovit. Nu, nu – iaca aici! Da…eu îmi doresc lucruri ”dure” ca să fiu (să par) dur. Se repetă istoria cu ceasul. Exact așa, îmi dau seama acum despre cuțitele care le-am strâns dea lungul anilor și care le folosesc maxim o dată la 12 luni să ascut un creion (glumesc, mai deschid o conservă la paștele caaailor!).

pfff…pauză…reloading…oblom.

Cu așa succes, iaca iaca iau cort, rezistent la vânturile Everest și musonii din Indonezia, ca să-l ținem la balcon sau maxim să-l punem pe plajă în Odesa. Lucruri bune trebuiesc. Dar cred că nu trebuie să mai zic hop, până nu am sărit. Atât timp cât nu e vorba de încercări grele, cu risc sporit, nu merită de anticipat și echipat de parcă vrei să treci Amazonul, cu fundul pe scaun, la birou.