Seppuku la Muzeul Național de Artă

Samuraii în arta ukiyo-eCeva timp în urmă persoane apropiate m-au îndemnat să vizitez expoziția Muzeului Național de Artă al Moldovei “Samuraii în arta ukiyo-e“. Pornisem o discuție pe wallul din facebook, din lipsa poftei să fac ceva mai productiv. Am rămas indignat că muzeul este deschis doar până la orele 17:00 și deci în zilele de lucru este imposibil să-l vizitezi. Aș putea merge în weekend, dar de obicei prea multe revin pe umerii acestor două zile betege. Sugestia mea era, de exemplu joi, să se deschidă pe la 12:00, dar să se închidă pe la 23:00.

Până la urmă, mai mult din întâmplare, duminica am decis în drum spre casă să intru pe la muzeu. Am parcat lângă biblioteca națională.

Mers pe jos. Găsit pe pipăite ușa de lemn a muzeului, mare, frumoasă, prăfuită. Continue reading “Seppuku la Muzeul Național de Artă”

Moartea – ultimul deadline!

Moartea - ultimul deadlineImediat ce ne naștem, începem a trăi sau începem a muri? Ce nu ar face omul, mereu încearcă să-și lungească viața, moartea fiind cel mai înfricoșător dușman.

E greu să lași.

Personal nu cred în viața de apoi pe alte meleaguri [rai]. Cred în Dumnezeu. Și mai cred într-o reîncarnare, într-o stâncă sau alt om. Dar în majoritatea cazurilor, cu un corp nou vine o nouă memorie. Și practic, tu nu exiști continuu. Fiindcă nu mai ești tu. Doar un duh sfânt, format din praf cosmic, ce nu știe de existență, de Jurnal TV sau gerul din S.U.A. și circulă dintr-o entitate muritoare în alta.

Moartea e cel mai negru, cel mai gras și mic punct la sfârșit de viață.

—
Filosoful Ludwig Wittgenstein spunea “Moartea, nu reprezintă un eveniment din viață: noi nu putem trăi experiența morții în viață”. Continue reading “Moartea – ultimul deadline!”

pe timp de Iarnă

iarnacineva spunea că va fi -20.

Bocancii mei stau în antreu. Sunt curați. Au piele groasă, maro închis. Talpă înaltă, fermă și șireturi. Se urcă sus pe picior, până aproape la jumătatea tibiei. Între talpă și pielea de bază, ca în jeleuri colorate – mai este un strat de piele neprelucrată, dură; o trecere perfectă de la talpa rece de cauciuc spre pielea fin prelucrată, lucioasă de mai sus. Interiorul e căptușit cu blană albă, moale, în care mai degrabă ai vrea să-ți afunzi mâna sau obrazul, decât piciorul. Jur împrejur bocancii sunt brăzdați cu ață groasă, ce ține strâns la un loc toate componentele. Păcat, această pereche – o operă de artă, stă curată în antreu.

Când eram mic, iarna, socoteam mereu că ajung la școală mai repede decât în alte perioade a anului. Zi de zi, luni la rând, eram mult mai eficient. Economiseam minim cinci minute în fiecare direcție. Totul datorită zăpezii. Patinam pe talpa netedă a ciubotelor mele negre. Lunecam vesel imediat ce ieșeam din casă, până în pragul școlii. Păcat că nu ningea pe coridoare și în clase. Aș fi fost mai eficient încă cu cinci minute, deplasându-mă de la ore la ore. Era, ca și cum alergam mereu, doar cu mai puțin efort și mai multă plăcere.

—
Acum, de “anul nou” am pus o căciulă subțire pe cap, Continue reading “pe timp de Iarnă”