Am conștientizat – ferestrele sunt prietenii mei, printre cei mai buni. Dacă le-aș spune corect gramatical ”prietenele” aș schimba sensul poveștii.
Până la vârsta de 25 ani, am trăit în întuneric. Direct. Preferam întunecimea luminii. Am trăit în apartamente unde ziua, dacă dorești să citești era nevoie să aprinzi un bec. Și mă simțeam foarte confortabil. Mai ales vara, când copacii înalți acopereau cu coroanele lor balconul și toate ferestrele. Liniște.
Mă țin minte de copil, cum adoram jocurile în subsolurile blocurilor orașului părintesc Ștefan Vodă. Fie ne ascundeam, fie ne jucam dea prinselea, dea ”vainușca” sau ”kazaki razboiniki”. De multe ori ieșeam roșii, scărpinându-ne până la sânge, din cauza ”steclo-vatei” aplicată pe țevile de încălzire, pe care noi ne cățăram ca mici păianjeni întru a ne ascunde de ”dușmani”. Maturii când intrau după o legătură de usturoi sau niște murături ne alungau, dar degeaba.
Apoi umblatul nopțile adolescente, cu lună plină afară. Părinții ne spuneau … nu mai țin minte cum ne spuneau – hăbăuci sau ceva de genu. Dar toată ziua stăteam în casă, pe lângă casă și numai când se făcea seara ieșeam și ne adunam toți pe la Casa de Cultură la discotecă, prin curțile blocurilor sau răscrucile ”caselor pe pământ”, cum le ziceam. Verile, nu mergeam mai mult de 10 minute prin soare. Mi-am creat o manie față de razele solare deschise. Permanent cu chipiu pe cap. Am ajuns să-l port și în încăperi, vreun an așa și vorbeam cu oamenii, îmi plăcea să țin ochii în umbră. Am devenit atât de sensibil că iarna orbeam de la zăpada de afară.
Ceva mai târziu pe la 25 s-a schimbat, nu prea contează ce, dar am început să vreau lumină, brusc. Așa am început să caut locuri mai însorite, mai expuse, mai largi, mai sudice, mai calde, mai transparente, mai galbene, mai blânde, mai deschise.
Dar Lumina e doar o parte a poveștii. Continue reading “Prietenii mei – Ferestrele”