..mai mult emoții, decât cuvinte.
BANALITĂȚI DIN SUFLETUL UNUI LUPTĂTOR
de obicei, articole ce conțin critică la adresa oricui, chiar și a mea, scrise cu multă sinceritate, subiectivitate și emoții.
Azi n-au mai încăput cuvintele în mine și le-am lăsat să iasă la plimbare.
—
Compozitorul joacă cu auzul lor.
Pictorul manipulează ochii lor.
Scriitorul se bagă în mintea lor.
—
Cuvintele unul fără altul sunt surde, transparente, seci.
Tu scrii unul. Apoi altul. Și trei, și patru, și cinci, și șase, și sute, și mii. În matematică ar face o sumă; în literatură toate la un loc fac doar una – o idee.
Majoritatea văd la fel. Aud puțin diferit. Simt diferit. Își imaginează fiecare în felul său.
Nu era cu nimic mai bun decât alții. Încerca să nu uite asta. Însă era deosebit. Deosebit poate suna prea tare. Dar diferit la sigur.
Nu pricepea cum alți scriitori creau povestiri despre personaje inventate, când încă atâtea sunt de spus despre sine.
—
S-a trezit într-o dimineață posomorâtă. A deschis ochii. Realitatea a început să se strecoare ca prin ceață. În următorul moment și-a adus aminte unde se află – pierdut între albiturile mototolite, a unui pat obișnuit dintr-o pensiune la nordul Normandiei.
Era sâmbăta. A intrat în baie. A umplut palmele cu apă rece, pe care și-a aruncat-o peste față. Stropii s-au împrăștiat pe pereți, umeri, piept. A privit în oglinda pe care se prelingeau picăturile transparente. Nu se mai recunoștea. Nu că i s-ar fi schimbat cumva înfățișarea, dar interiorul său a trăit prea multe stări nedefinite într-un interval de timp restrâns. Și acum chipul reflectat în față i se părea complet străin. Apa se mai prelingea pe firile drepte și lungi a bărbii, ochii semi obosiți clipeau rar. Fruntea lată, albă, stătea deasupra sprâncenelor pronunțate, dar subțiri. Buzele pale, mici, abia de se vedeau de sub mustăți. Părul scurt de pe cap părea proaspăt tuns. Avea genele lungi, negre.
S-a rezemat cu mâinile de marginea lavoarului. A privit atent în oglindă.
– Și dacă ăsta nu e chipul meu, care ar fi cel ce m-ar reflecta mai bine? Dacă l-aș putea plăsmui din lut, cum ar trebui să fie? Să-mi tai barba? Sau să las părul mai lung? Trebuie să mă bronzez?! Sau să-mi repar dintele? Nu știu. Mă simt asemeni criticului ce aruncă păreri asupra creațiilor străine, dar habar n-are cum să aducă noul în lumea asta.
Înainte de a începe să scriu, încerc să conștientizez dacă este important pentru mine sau pentru lume, sau că e o aberație care merită dezvoltată.
Cultura de a înfrumuseța corpul cu desene există de secole. Mai puțin în Moldova. Posibil de asta oamenii mai reacționează la ele ca și cum te-ar vedea că porți un Kilt.
E clar, marea diferență care există între tatuare, raderea capului, vopsir
ea sprâncenelor, cercei în buric este că tatuajul e pe viață. Culoarea se spală, borțile se astupă. După mine, dacă vrei să-ți faci un desen cu pixul e ok, dar tatuaj temporar e prostie. Mi se asociază cu berea nealcoolică. Mai bine beai un ceai. Deși atitudinea intolerantă care o manifest față de una și alta nu e rațională. Îți place gustul berii, care
-i problema că nu are alcool? Vrei un tattoo pe 3 ani? No problemo. Totuși mie mi se pare oricum dezgustător. Posibil sunt gândacii din capul propriu. Procesul de îmbătrânire și rigidizare a mozgului a început . Ăi mă rog…
—
Tatuarea cere responsabilitate. E ca și cum te-ai căsători. Încă mai complicat. Divorțul acum e o procedură mai simplă decât ștergerea sau acoperirea unui desen nedorit.
Continue reading “Tattoo – aspecte interioare și exterioare”