Nu sunt ceea ce cumpăr!

Trăiești, trăiești și mai găsești niște chestii de ”cacao” în tine. 

Ultima descoperire am făcut-o cam jumate de an în urmă, dar am conștientizat-o și i-am văzut formele adevărate acum – eu, dar sunt sigur că și alții, altfel nu aș scrie aceste gânduri public, încerc să-mi cumpăr anumite obiecte pentru a crea, forța o realitate (despre mine) dorită, dar imaginară.

Totul a început … cine știe când … dar a devenit clar odată cu Garmin Fenix 5. Eu tare am vrut acest device. Îl așteptam înainte de a fi în vânzare. L-am luat pe bani nebuni, sub acoperirea că îmi fac un cadou la 30 de ani (lame da? dar e subiect pentru alt articol) și cu speranța că mă va motiva să fac mai multă mișcare.

E adevărat că m-a mobilizat. Când dai vreo 700€ pe ceva, trebuie să îndreptățești deciza luată. Măsuram etajele ridicate pe zi, pașii, ciclismul, înotul, pilates etc. Dar cu timpul…a venit frigul și nu mai mergeam cu bicla; la pași mă uitam, dar înțelegeam că pot simplu să merg 30 minute pe jos zilnic; etajele le poți număra în minte, nu? Pentru Pilates și alte astfel de activități Garmin măsoară doar caloriile pe baza bătăilor pe minut, ce nu mă interesa. Și cel mai important, ce fac și iarna, și vara, înotul – nu știe să-l măsoare corect. 700€! Nu știe. Nu poate, dar nu-i pe asta. Problema nu e în device, e în mine. Produse din astea cu duiumul pe lume și noi trebuie să alegem ce ne trebuie cu adevărat.

Cam în jumătate de an am înțeles că nu am nevoie de el. Îl port ca un simplu ceas. Am fost frustat câteva luni. Apoi am decis să-l vând, că nu-l folosesc după potențialul său și nu-l merit. Am mers și mi-am pus baterii noi la ceasul meu vechi CASIO. Am scos garminul la vânzare. A durat vreo jumate de an. La urmă l-am dat la jumate de preț. A durut. A durut să recunosc în fața mea și a altora că e am dat greș. A durut să pierd atâți bani. Dar când doare, memorizezi mai bine, de asta m-am forțat să o fac. L-am dat, am băgat banii în buzunar și am mers acasă…

Azi, m-am interesat la un magazin de outdoor despre o percehe de încălțăminte care o aștept de vreo 6 luni. Îmi doream ceva universal, pentru primăvară, vară, toamnă. Să respire, să fie impermiabile, comode, rezistente. Am găsit așa ceva în forma la o pereche de ghete multi-sport de la Scarpa.

Și aici m-a lovit. Nu, nu – iaca aici! Da…eu îmi doresc lucruri ”dure” ca să fiu (să par) dur. Se repetă istoria cu ceasul. Exact așa, îmi dau seama acum despre cuțitele care le-am strâns dea lungul anilor și care le folosesc maxim o dată la 12 luni să ascut un creion (glumesc, mai deschid o conservă la paștele caaailor!).

pfff…pauză…reloading…oblom.

Cu așa succes, iaca iaca iau cort, rezistent la vânturile Everest și musonii din Indonezia, ca să-l ținem la balcon sau maxim să-l punem pe plajă în Odesa. Lucruri bune trebuiesc. Dar cred că nu trebuie să mai zic hop, până nu am sărit. Atât timp cât nu e vorba de încercări grele, cu risc sporit, nu merită de anticipat și echipat de parcă vrei să treci Amazonul, cu fundul pe scaun, la birou.

Continue reading “Nu sunt ceea ce cumpăr!”

Arhipelagul Gulag de Aleksandr Soljenițîn

Bunicii Florica, până în ultimii ani de viață nu i-au plăcut (i-a urât mai sincer spus) rușii (ca fenomen expansionist și asupritor, nu ca popor). Încă de când eram mici și priveam la televizor emisiuni și filme rusești (așa cum în română pe atunci nu aveai ce vedea) ea intra în cameră, nu mai vedea bine ce era la ecran, nici nu auzea prea bine, dar potrivea și întreba ˝iar vă uitați la ruși, da la români nu e nimic?˝. Și noi răspundeam iritați a mia oară că ˝nu!˝.

Nu era voie la noi în casă să folosești rusisme. Bunica m-a forțat să-mi dezvolt voința de a înlocui cuvintele culese de pe stradă, cu cele din DEXul român. A durat vreo zece ani, dar a reușit. Acum, folosesc rusisme când vreau comic să evidențiez proveniența noastră din spațiul post-sovietic și o fac conștient.

Pe linia mamei, ne tragem din Marmureș, zona Sighetu Marmației, de peste Tisa, satul Slatina, acum teritoriul Ucrainei, deși sunt sate românești. Familia Bunicii (Botnar), a fost inclusă în lista culacilor. Fiindcă era una din familiile înstărite, cu gospodărie. Respectiv sovieticii au venit să facă ˝egalitate˝. Așa, străbunelul a făcut 7 ani de închisoare. Familia de șapte copii, a fost lăsată fără nimic. Soldații roșii nu au putut lua doar patul pe care era întinsă străbunica paralizată după această lovitură de soartă. Li s-au luat toate pământurile și animalele. (Când am fost mic în vacanță la ei, prin anii ’90, bunica îmi arăta întinderi mari pe care acum trăiau vecinii lor și mi-a spus că astea au fost pământurile părinților ei).

Au rămas să trăiască pe un petic de pământ lângă un grajd. Alături pământul era pavat cu pietre mari de munte, ca la gospodari, să nu fie glod. Bunica și frații ei mai mici au scos bolovanii cu târnăcopurile și au făcut din el pământ arabil. Așa au supraviețuit.

Când oamenii în uniforme ce vorbeau o limbă străină scoteau ultima masă din casă, fratele Aurel (ce era prin clasa 10-a), s-a apucat cu ambele mâini de piciorul mesei. L-au târât ceva timp pe jos, iar apoi l-au dezlipit de masă cu o lovitură de ˝sapog˝soldățesc…

Totuși, bunica a reușit să devină profesoară cu studii superioare de limbă română. Dar toată viața a fost persecutată de comuniști, din cauza etichetei de culac. La angajare a fost nevoită să spună că tatăl ei e mort (nu în închisoare).

Această istorie nu o veți citi în cartea lui Aleksandr Soljenițîn, Arhipelagul Gulag. Dar la fel și-ar găsi locul acolo, pe lângă alte sute de povestiri.

 

Realitatea ce o auzim e groaznică.

Sunt atât de multe subiecte și subtilități, că am decis simplu să enumăr o parte din ele mai jos, la unele am lăsat comentarii și citate din carte. Mai jos de listă am țesut trei concluzii. Continue reading “Arhipelagul Gulag de Aleksandr Soljenițîn”

Into thin air (Everest) de Jon Krakauer

Related imageMai întâi am văzut filmul, dar demult, nu mai țineam minte detaliile. Știu doar că am rămas pătruns de durerea și neajutorarea personajelor din film, și reflectam că totul s-a petrecut în viață, cu oameni reali.

Apoi, când am dat undeva de existența cărții, imediat mi-am adăugat-o în Goodreads, iar recent am cumpărat-o prin Audible. Filmul, respectiv a fost un trailer la carte.

Cărțile sunt interesante fiindcă nu urmărești doar o scenă cu multe efecte vizuale, dar afli despre perioade de zeci și mii de ani, te adâncești în noi industrii, te apropii de cultura unui popor, înțelegi solicitările unui sport, ˝urci˝ un munte.

Sincer zic, habar nu am avut că e atât de greu să urci pe Everest. Știam că e frig, ca în orice munți, doar că mai frig. Mă gândeam că e greu tehnic, fiindcă sunt stânci și gheață. Mai știam că e mai puțin oxigen, dar la asta puțină importanță am dat. Mă gândeam că oamenii acolo mor cel mai des din cauza accidentelor.

Pe Everest, e super mega complicat de urcat în primul rând din cauza lipsei de oxigen. Pe vârf e de trei ori mai puțin o2 decât respirăm noi în mod normal. Mulți oameni nici aproape de vârf nu ajung, fără supliment de oxigen. Alții, chiar și cu el nu pot urca. Sunt multe cazuri, când oamenii au decedat departe de a ajunge pe vârf, departe de frig insuportabil sau accidente, dar din cauza reacției organismului la lipsa de oxigen, aveau ori  accese cerebrale, ori pulmonare și nici nu reușeau ghizii să-i coboare la o înălțime ușor suportată de organism, în 2-3 ore erau morți. Continue reading “Into thin air (Everest) de Jon Krakauer”