Bocancii mei stau în antreu. Sunt curați. Au piele groasă, maro închis. Talpă înaltă, fermă și șireturi. Se urcă sus pe picior, până aproape la jumătatea tibiei. Între talpă și pielea de bază, ca în jeleuri colorate – mai este un strat de piele neprelucrată, dură; o trecere perfectă de la talpa rece de cauciuc spre pielea fin prelucrată, lucioasă de mai sus. Interiorul e căptușit cu blană albă, moale, în care mai degrabă ai vrea să-ți afunzi mâna sau obrazul, decât piciorul. Jur împrejur bocancii sunt brăzdați cu ață groasă, ce ține strâns la un loc toate componentele. Păcat, această pereche – o operă de artă, stă curată în antreu.
Când eram mic, iarna, socoteam mereu că ajung la școală mai repede decât în alte perioade a anului. Zi de zi, luni la rând, eram mult mai eficient. Economiseam minim cinci minute în fiecare direcție. Totul datorită zăpezii. Patinam pe talpa netedă a ciubotelor mele negre. Lunecam vesel imediat ce ieșeam din casă, până în pragul școlii. Păcat că nu ningea pe coridoare și în clase. Aș fi fost mai eficient încă cu cinci minute, deplasându-mă de la ore la ore. Era, ca și cum alergam mereu, doar cu mai puțin efort și mai multă plăcere.
—
Acum, de “anul nou” am pus o căciulă subțire pe cap, Continue reading “pe timp de Iarnă”


